PROLOG.
Topkapi Serai, Istambul, 1990
Altădată aici era linişte.
Altădată i s-ar fi jupuit pielea de pe tălpi celui ce ar fi ridicat vocea mai mult decât o şoaptă în această curte împrejmuită de platani şi castani, sanctuarul Alesului lui Allah pe Pământ, Senior al Seniorilor acestei Lumi, Stăpân al Gâturilor tuturor Oamenilor, Rege al Credincioşilor şi Necredincioşilor, Împărat al Răsăritului şi Apusului, Ocrotitor al Întregii Omeniri, Spiritul Atotputernic Aducător de linişte pe Pământ.
Altădată numai murmurul pajilor şi vizirilor tulbura cerbii păscând şi paradele păunilor din grădini, deoarece afacerile Imperiului ce cuprindea cele Şapte Minuni ale Lumii se desfăşurau în sunete sumbre.
Altădată aici era linişte.
Acum, autocare Mercedes trec huruind pe sub Sublima Poartă, pe lângă Biserica Adormirii Sf. Irene şi pe lângă fântâna în care călăii îşi spălau de pe securi sângele după fiecare execuţie. Acum, directori cărunţi şi ieşiţi la pensie din Frankfurt, Chicago şi Osaka, cu aparate Canon atârnate de gât şi cu neveste hlizindu-se ca nişte şcolăriţe, sunt conduşi prin mulţime la Ortakapi de ghizi îmbrăcaţi în blugi, care nici nu remarcă măcar nişele din zidurile înconjurătoare, cândva locuri de odihnă veşnică pentru capetele vizirilor Sultanului.
Dincolo de Ortkapi, la câţiva metri de Sala Divanului, există o inscripţie în zidul de piatră pe care se poate citi: „Haremul”. Patru matroane bătrâne din Ohio se aranjează sub ea, pentru a se fotografia, în timp ce unul din soţii lor reglează un Minolta.
— Nu te apleca peste zid, Doris, spune el tărăgănat, nu ştiu dacă rezistă la greutate.
Marile uşi negre se deschid larg şi grupul este condus înăuntru, în semiobscuritatea răcoroasă. Un tânăr turc, în cămaşă descheiată la gât şi pantaloni necălcaţi, cu o engleză afectată numai puţin de un uşor sâsâit, stă într-o parte şi li se adresează pe deasupra zumzetului şi ţăcănitului aparatelor foto.
— Harem„ înseamnă „interzis”, le spune el. Interzis bărbaţilor. Altădată, Sultanul era singurul bărbat – bărbat în întregime – care putea trece de această poartă. Şi orice femeie care intra aici s-ar fi putut să nu mai iasă niciodată.
Altădată aici era linişte. Linişte ce nu era spartă de strigătele de război sau de invazii, ci doar de hohote de râs. Râsul unei femei.
Dar mai întâi de toate era linişte.
PARTEA ÎNTÂI.
PÂNZA DE PĂIANJEN.
Rhodos, 1522
Linişte, dar marcată de ritmul monoton al ploii, plescăind în bălţi roşii de sânge şi picurând de pe marginile corturilor. Cămile şi oameni se târau prin noroi; până şi nările animalelor de povară se îngreţoşau de mirosul urât de oameni bolnavi şi de mizerie, dar mai ales de duhoarea şanţului de apă.
Şanţul din jurul cetăţii avea şaizeci de picioare adâncime şi o sută patruzeci lăţime, şi pe alocuri aproape se umpluse cu trupurile umflate ale morţilor. Duhoarea corpurilor în putrefacţie străbătea peste tot, pătrunzând în haine, în păr şi în piele, ajungând până şi în sanctuarul de mătase al cortului Sultanului, în ciuda mirosului de tămâie şi chiar a batistelor parfumate pe care căpeteniile din încăpere le ţineau la nas.
Tânărul ce stătea cu picioarele răşchirate în tronul de sidef şi baga arăta ca o panteră încordată pentru salt. Buzele îi dezveleau dinţii într-un rânjet, în timp ce ascultau vorbele abia mormăite ale celui de-al doilea vizir al său. Degetele-i lungi, de artist, se încleştau ritmic, ca nişte gheare, în timp ce faţa de sub turbanul de mătase era albă de furie.
— Câţi dintre oamenii sultanului tău ai pierdut astăzi? Şuieră el, vorbind despre sine, aşa cum făcea întotdeauna în public, ca şi când ar fi fost vorba de o altă persoană.
Faţa celui de-al doilea vizir era acoperită de o dâră de sânge ce se scursese dintr-o rană de sabie din frunte. Sângele se uscase ca o crustă pe barba lui neagră, iar acum licărea mat, în mii de rubine. În acea zi condusese şase atacuri asupra breşei din zidul dinspre turnurile Sf. Mihail şi Sf. Ioan, în timp ce cavalerii crucii îi tăiau oamenii cu săbiile lor late şi îi împroşcau cu mii de săgeţi. Femei şi copii le aruncau în cap, de pe metereze, bolovanii smulşi din pavajul străzilor. Văzuse chiar pe unul din preoţii lor palizi repezindu-se să ajute la răsturnarea oalelor cu smoală clocotită. Unii din oştenii săi fugiseră, nemaiţinându-i nervii; Mustafa îi doborâse cu sabia, alăturându-se apoi, din nou, oamenilor, pentru un nou efort.
Dar abia acum, pentru prima oară în ziua aceea, îi era frică.
— Câţi oameni? Repetă tânărul de pe tron.
Mustafa îndrăzni să-şi ridice capul cât să se poată uita în ochii sultanului. Oh, Doamne!
— Douăzeci de mii, Stăpâne, şopti el.
— Douăzeci de mii! Sultanul sări în picioare şi toţi cei din încăpere – cu excepţia unui singur om – se dădură un pas îndărăt.
În liniştea ce urmă, câţiva dregători crezură că-l aud pe Mustafa căznindu-se să înghită.
Când Suleiman Sultanul vorbi iar, vocea îi era joasă şi şuierătoare. Ca horcăitul de moarte în gâtul unui om, gândi Mustafa.
— Tu ai pledat pentru această expediţie. Timp de trei secole Necredincioşii şi-au bătut joc de musulmani de la adăpostul acestei cetăţi. Nici Fatih şi nici tatăl meu Selim n-au putut să-i îngrozească. Dar tu ai spus sultanului tău că de data asta va fi altfel.
Mustafa tăcea. Ştia că nu exista scuză pentru eşec. Mai mult, nu mai era sigur că oamenii lui l-ar urma într-un nou atac.
