ŞIFONIERUL, LEUL ŞI VRĂJITOAREA
Capitolul 1
LUCY SE UITĂ ÎNTR-UN ŞIFONIER.
Au fost odată ca niciodată patru copii: Peter, Susan, Edmund şi Lucy. În această carte vă voi povesti despre ceea ce li s-a întâmplat în timpul războiului când, din cauza atacurilor aeriene, au fost trimişi de părinţi să stea în casa unui profesor bătrân care locuia undeva în inima ţării, la zece mile de cea mai apropiată gară şi la două mile de cea mai apropiată poştă. Nu era căsătorit şi locuia într-o casă imensă, cu doamna Macready, menajera şi trei servitori. (Pe aceştia îi chema Ivy, Margaret şi Betty, dar ei nu vor apărea prea mult în poveste.) Profesorul era tare bătrân, cu părul cărunt şi vâlvoi, care aproape că-i acoperea faţa. Copiilor le plăcu de el de la bun început; dar în prima seară, când îi întâmpină la uşă, arăta atât de ciudat, încât Lucy (care era cea mai mică) se cam sperie; pe Edmund însă (următorul în ordinea vârstei) îl tot pufnea râsul, aşa că se prefăcu că-şi şterge nasul ca să nu se bage de seamă.
După ce-i spuseră noapte bună Profesorului şi urcară să se culce, băieţii se duseră în camera fetelor să mai stea de vorbă.
— Am nimerit la fix, sunt sigur, spuse Peter. O să fie nemaipomenit. Tipu' ăsta o să ne lase să facem ce vrem.
— Mie mi se pare tare drăguţ, spuse Susan.
— Haideţi, ajunge, interveni Edmund, care era obosit şi se prefăcea că nu e, ceea ce-l făcea să fie cam prost dispus. Nu mai vorbiţi aşa!
— Cum adică? Întrebă Susan. Şi oricum, ar trebui să fii în pat la ora asta.
— Nu mai vorbi ca mama, îi spuse Edmund. Cine eşti tu să-mi spui când să mă duc la culcare? Du-te tu la culcare.
— Mai bine ne-am culca toţi, spuse Lucy. Dacă ne aude cineva vorbind, o să fie scandal.
— Ba nu, o contrazise Peter. Ascultaţi-mă pe mine, ăsta e genul de casă unde nimănui n-o să-i pese ce facem. Şi oricum, nu ne aude nimeni. De aici până-n sufrageria mare de jos faci cam zece minut.
— Ce se-aude? Întrebă Lucy dintr-o dată.
Era de departe cea mai mare casă în care fusese vreodată şi gândul la culoarele lungi şi la uşile care duceau în camere goale începuse deja să-i dea fiori.
— E-o pasăre, bleago, spuse Edmund.
— O bufniţă, spuse Peter. Aici e un loc minunat pentru păsări. Eu mă duc să mă culc. Iar mâine vă propun să pornim în expediţie prin casă. Într-un loc ca ăsta poţi găsi orice. Aţi văzut munţii de pe drum? Şi pădurile? S-ar putea să fie şi vulturi. S-ar putea să fie şi cerbi. Or fi şi ulii.
— Castori! Adăugă Lucy.
— Vulpi! Zise Edmund.
— Iepuri! Adăugă şi Susan.
Dar a doua zi dimineaţă ploua atât de tare, încât, dacă te uitai pe fereastră, nu puteai vedea nici munţii, nici pădurile şi nici măcar pârâiaşul din grădină.
— Eram sigur c-o să plouă, începu Edmund.
Tocmai îşi terminaseră micul dejun şi se întorseseră sus, în camera pe care le-o dăduse Profesorul; o cameră lungă şi joasă, cu două ferestre dând într-o parte a casei şi două în cealaltă.
— Nu te mai plânge, Ed, îi spuse Susan. Fac pariu că într-o oră se înseninează. Iar până atunci avem ce face. Avem un radio şi o mulţime de cărţi.
— Nu, mulţumesc, spuse Peter. Eu mă duc să explorez casa.
Toţi fură de acord cu el şi aşa au început aventurile. Era genul de casă care îţi dă senzaţia că nu se mai sfârşeşte şi era plină de fel de fel de locuri neaşteptate. Primele uşi pe care le deschiseră dădeau în nişte dormitoare goale, cum de altfel şi era de aşteptat; dar nu după mult timp găsiră o încăpere lungă, plină de tablouri şi în care se afla şi o armură; după aceasta, urmă o încăpere verde, cu o harpă într-un colţ; coborâră trei trepte, urcară altele cinci şi ajunseră într-un fel de holişor în care una dintre uşi dădea într-un balcon, iar celelalte într-o serie de camere care dădeau una într-alta şi care erau pline de cărţi – cele mai multe erau cărţi foarte vechi, iar unele păreau mai mari decât Biblia pe care o văzuseră ei la biserică. Ajunseră, în cele din urmă, într-o încăpere în care nu era decât un şifonier mare; genul de şifonier cu oglindă pe uşă. Iar pe pervazul ferestrei era o albăstrea ofilită.
— Nimic! Spuse Peter şi ieşiră, toată trupa, din cameră.
Toţi în afară de Lucy care mai rămase puţin; se gândea că n-ar fi rău să încerce să deschidă uşa de la şifonier, deşi era aproape sigură că e încuiată. Dar, spre marea ei mirare, uşa se deschise destul de uşor, lăsând să cadă doi bulgăraşi de naftalină.
Lucy se uită înăuntru şi văzu fel de fel de haine – cele mai multe din blană. Şi nimic nu-i plăcea mai mult lui Lucy decât să miroasă şi să mângâie blănuri. Intră imediat în şifonier şi se băgă printre hainele de blană, frecându-şi obrajii de ele; lăsă uşa deschisă, fiindcă ştia şi ea că e o prostie să te închizi într-un şifonier. Se afundă şi mai tare şi descoperi că dincolo de rândul acesta de haine urma un al doilea. Era beznă, aşa că fu nevoită să meargă cu braţele întinse în faţă, să nu se izbească de spatele şifonierului. Mai făcu un pas – şi apoi încă doi sau trei – aşteptând să atingă lemnul cu vârful degetelor. Dar nu-l atinse.
— Ăsta pare să fie un şifonier imens! Se gândi Lucy, mergând şi mai departe, dând la o parte hainele moi ca să-şi facă loc. Observă apoi că scârţâie ceva pe jos.
