CĂLĂTORIE PE MARE CU „ZORI DE ZI”
Capitolul 1
TABLOUL DIN DORMITOR.
A fost odată un băiat pe care îl chema Eustace Clarence Scrubb {1} şi aproape că îşi merita numele. Părinţii îl strigau Eustace Clarence, iar profesorii – Scrubb. Nu vă pot spune cum i se adresau prietenii, fiindcă nu avea niciunul. Nu le spunea tatălui şi mamei lui „tată” şi „mamă”, ci Harold şi Alberta. Erau nişte persoane foarte moderne şi luminate la minte. Vegetarieni şi nefumători, nu consumau băuturi alcoolice şi purtau un anumit gen de rufărie de corp. În casa lor erau foarte puţine mobile, lenjeria de pat era sumară, iar ferestrele stăteau tot timpul deschise.
Lui Eustace Clarence îi plăceau animalele, în special scarabeul, dacă erau morţi şi prinşi cu acul pe un carton. Îi plăceau cărţile, dacă erau cărţi de informaţie şi aveau poze cu silozuri de cereale şi copii străini foarte graşi, care făceau gimnastică în şcoli model.
Eustace Clarence nu-i putea suferi pe verii lui, cei patru fraţi Pevensie, Peter, Susan, Edmund şi Lucy. Dar s-a bucurat mult când a aflat că Edmund şi Lucy veneau să stea la ei. Şi asta fiindcă, în sinea lui, îi plăcea să facă pe şeful şi pe zbirul; or, deşi era tare pirpiriu şi nu i-ar fi putut ţine piept într-o încăierare nici măcar lui Lucy, darămite lui Edmund, ştia că există zeci de metode de a-i sâcâi pe alţii, dacă eşti la tine acasă şi ei sunt doar musafiri.
Edmund şi Lucy nu vroiau nicidecum să vină să stea la unchiul Harold şi la mătuşa Alberta. Numai că efectiv n-aveau încotro. Tata urma să ţină nişte prelegeri în America, timp de şaisprezece săptămâni în vara aceea, iar mama mergea cu el, fiindcă nu mai avusese o vacanţă adevărată de zece ani de zile.
Peter muncea din greu pentru un examen şi trebuia să-şi petreacă vacanţa meditându-se cu bătrânul profesor Kirke, în a cărui casă cei patru copii avuseseră nişte aventuri minunate mai demult, în anii de război. Dacă ar mai fi locuit încă în acea casă, i-ar fi chemat pe toţi să stea la el. De atunci însă, sărăcise şi trăia într-o căscioară, în care nu exista decât un singur dormitor de oaspeţi. Pe de altă parte, ar fi costat prea mulţi bani ca părinţii să-i ia şi pe ceilalţi trei copii în America, deoarece Susan plecase.
Oamenii mari o socoteau pe Susan cea mai frumuşică din familie, dar nu era deloc bună la şcoală (deşi, altminteri, foarte matură pentru vârsta ei), iar mama zicea că „ar profita mult mai mult decât cei mici de pe urma unei călătorii în America”. Edmund şi Lucy încercau să nu o invidieze pe Susan pentru norocul de care avea parte, însă era îngrozitor să fie nevoiţi să-şi petreacă vacanţa de vară la mătuşa lor. „E şi mai rău, însă, pentru mine, zicea Edmund, fiindcă tu măcar vei avea camera ta, pe când eu va trebui să stau în acelaşi dormitor cu împuţitul ăla de Eustace”.
Povestea începe într-o după-amiază, când Edmund şi Lucy izbutiseră să fure câteva minute preţioase pentru a rămâne singuri. Şi, fireşte, vorbeau despre Namia, care era numele tărâmului lor tainic şi neştiut de nimeni. Majoritatea dintre noi, presupun, avem un tărâm tainic, însă pentru noi acesta este doar un tărâm imaginar. În această privinţă, Edmund şi Lucy erau mai norocoşi decât alţi oameni. Tărâmul lor tainic exista aievea. Fuseseră deja acolo de două ori; nu în joacă sau în vis, ci în realitate. Ajunseseră acolo prin Vrajă, care este singura cale de a pătrunde în Namia. Şi li se făgăduise în Namia sau, în fine, li se dăduse speranţa că într-o bună zi aveau să se întoarcă acolo. Vă puteţi închipui cât de mult discutau despre asta, când găseau prilejul.
Erau în camera lui Lucy, unde stăteau pe pat şi se uitau la un tablou atârnat pe peretele din faţă. Era singurul tablou din casă care le plăcea. Mătuşa Alberta nu-l putea suferi (de aceea şi fusese surghiunit într-o odăiţă dosnică de la etaj), însă nu se putea descotorosi de el, fiindcă îl primise în dar de nuntă de la o persoană pe care nu voia s-o jignească.
Tabloul înfăţişa o corabie – o corabie care plutea drept spre tine. Prora era suflată cu aur şi avea forma unui cap de balaur cu botul larg deschis. Avea doar un singur catarg şi o singură pânză mare şi pătrată, de culoare purpurie. Părţile laterale ale corabiei – ceea ce se vedea din ele acolo unde se terminau aripile aurii ale balaurului – erau verzi. Vasul tocmai se cocoţase pe creasta unui fabulos val azuriu, al cărui pântece învolburat se rostogolea spre tine, plin de spumă şi clăbuci mari. Se vedea limpede cum corabia naviga iute, sub rafalele unui vânt vioi, înclinată uşor pe partea babordului. (Apropo, dacă aveţi de gând să citiţi până la urmă această poveste şi dacă nu ştiţi deja, n-ar strica să băgaţi la cap că partea stângă a unei corăbii, când te uiţi din faţă, se numeşte babord, iar partea dreaptă tribord.) Toată lumina soarelui cădea pe corabie în acea parte, iar apa pe acea parte era plină de irizări verzi şi purpurii. Pe cealaltă parte, avea o tentă de albastru închis, de la umbra corabiei.
— Întrebarea e, zise Edmund, dacă nu-i mai rău să priveşti o corabie namiană, când ştii bine că nu poţi ajunge la ea.
— Până şi privitul e mai bun decât nimic, spuse Lucy. Oh şi cât de namiană e corabia asta.
— Tot cu jocul ăla al vostru? Spuse Eustace Clarence, care trăsese cu urechea la uşă şi acum intrase înăuntru, rânjind. Anul trecut, când locuise la familia Pevensie, făcuse ce făcuse şi izbutise să-i audă pe toţi vorbind despre Namia, plăcându-i să-i tachineze pe această temă. Se gândea, fireşte, că născociseră totul; şi, fiind prea nătărău ca să poată născoci şi el ceva, nu privea cu ochi buni toată povestea asta.
— Prezenţa ta nu e dorită aici, zise Edmund, tăios.
— Încerc să mă gândesc la o poezioară, spuse Eustace. Ceva de genul:
Nişte puştani care s-au jucat de-a Narnia s-au făcut treptat tot mai natantoli.
