AnnaE
#0

JILŢUL DE ARGINT

 

 

 

          Capitolul 1

          ÎN SPATELE SĂLII DE GIMNASTICĂ.

          Era o zi mohorâtă de toamnă şi Jill Pole plângea în spatele sălii de gimnastică. Plângea fiindcă o terorizaseră Ăia. Cum cartea aceasta nu va fi o poveste despre şcoală, voi spune cât mai puţin posibil despre şcoala lui Jill, subiectul nefiind deloc plăcut. Era o Şcoală Experimentală, o şcoală de băieţi şi fete, ceea ce pe vremuri se numea o şcoală „mixtă”; nu chiar atât de mixtă totuşi, socoteau unii, pe cât de „mixate” şi învălmăşite erau ideile din capul celor care o conduceau. Oamenii aceştia erau de părere că băieţii şi fetele trebuiau lăsaţi să facă ce voiau. Or, din păcate, ceea ce le plăcea cel mai mult celor zece-cincisprezece băieţi şi fete din clasele mari era să-i terorizeze pe ceilalţi. Continuau să se petreacă tot felul de lucruri, lucruri de-a dreptul oribile, care la o şcoală obişnuită ar fi fost date în vileag şi oprite în jumătate de trimestru; ei bine, nu şi la şcoala asta. Sau chiar dacă se întâmpla totuşi aşa, cei care le săvârşiseră nu erau exmatriculaţi şi nici pedepsiţi. Directoarea zicea că elevii aceştia erau nişte cazuri psihologice interesante, aşa că îi chema la ea şi stătea de vorbă cu ei ore în şir. Iar dacă te pricepeai cum s-o iei pe directoare şi ce să-i spui, te pomeneai că ai ajuns şi elev preferat, când de fapt altceva ar fi fost de aşteptat.

          Acesta era motivul pentru care în acea zi mohorâtă de toamnă, Jill Pole plângea pe cărăruia abruptă de lângă tufişurile din spatele sălii de gimnastică. Şi, pe când tot plângea ea aşa, necăjită, de după colţul clădirii a apărut fluierând un băiat, cu mâinile în buzunare. Puţin a lipsit să nu se ciocnească de ea.

          — De ce nu caşti ochii pe unde mergi? zise Jill Pole.

          — Bine, bine, spuse băiatul, dar nu-ncepe acum – şi pe urmă, văzând cum arăta la faţă: Hei, Pole, ce-ai păţit?

          Jill doar se strâmba; aşa cum te strâmbi când încerci să spui ceva, dar ştii că dacă vorbeşti te pui iar pe plâns.

          — Tot Ăia, presupun – ca de obicei, zise băiatul, furios, vârându-şi şi mai adânc mâinile în buzunare.

          Jill încuviinţă din cap. Nu era nevoie să spună nimic, chiar dacă ar fi fost în stare. Ştiau prea bine amândoi.

          — Uite ce e, începu băiatul, n-are nici un rost ca noi toţi

          Era bine intenţionat, însă vorbea efectiv ca un om care se pregăteşte să-i tragă un perdaf cuiva. Lui Jill i-a sărit ţandăra numaidecât (ceea ce ţi se poate întâmpla foarte uşor când cineva te-a întrerupt din plâns).

          — Oh, pleacă de-aici şi vezi-ţi de treaba ta, i-o reteză ea. De ce-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala, mă rog? Faci pe deşteptul şi-ţi închipui că poţi să ne spui noua ce-ar trebui sa facem! Păi, după mintea ta, probabil ar trebui să ne gudurăm tot timpul pe lângă Aia, să le intrăm pe sub piele şi să facem sluj în faţa lor, aşa ca tine.

          — Oh, Doamne! exclamă băiatul, aşezându-se pe iarbă lângă tufişuri, dar ridicându-se numaidecât, întrucât iarba era udă leoarcă. Din păcate, îl chema Eustace Scrubb{1}, însă nu era rău la suflet.

          — Pole! zise el. Crezi ca e drept? M-ai văzut tu pe mine făcând aşa ceva în trimestrul ăsta? Uiţi că i-am ţinut piept lui Carter în povestea cu iepurele? Şi că am păstrat secretul despre Spiwins – chiar şi în caznele torturii? Uiţi că

          — N-n-nu ştiu şi nu-mi pasă, îngăimă Jill, printre suspine de plâns.

          Scrubb observă că Jill nu-şi revenise şi, cu mult bun-simţ, se gândi să-i ofere o bomboană de mentă. Şi îşi luă şi el una. În scurt timp, Jill începu să vadă lucrurile ceva mai limpede.

          — Îmi pare rău, Scrubb, zise ea, imediat. N-am fost corectă cu tine. N-ai făcut toate chestiile alea trimestrul ăsta.

          — Păi, şterge cu buretele ultimul trimestru, dacă poţi, îi zise Eustace. Eram altfel pe atunci. Eram – ei, drăcia dracului, o lichea, asta eram!

          — La drept vorbind, cam aşa e, să ştii, îi spuse Jill.

          — Înseamnă că ai remarcat că m-am schimbat? o întrebă Eustace.

          — Şi nu numai eu, să ştii, îi confirmă Jill. Toată lumea spune asta. Până şi Ăia au observat. Eleanor Blakiston a auzit-o pe Adela Pennyfather vorbind despre asta în vestiar, ieri. Zicea: „Nu ştiu cine-a pus mâna pe puştiulică ăla, Scrubb. Nu se mai lasă deloc mânuit trimestrul ăsta. Va trebui să ne ocupăm de el imediat.”

          Eustace se cutremură de groază. Toată lumea de la şcoala Experimentală ştia cum era „să se ocupe” Ăia de tine.

          Amândoi copiii tăcură câteva clipe. De pe frunzele de leandru picurau stropi mici.

          — De ce erai altfel trimestrul trecut? îl întrebă acum Jill.

          — Am păţit în vacanţă o sumedenie de lucruri ciudate, îi răspunse Eustace, misterios.

          — Ce fel de lucruri? se interesă Jill.

          Eustace nu spuse nimic o bună bucată de timp. După care, zise:

          — Uite ce e, Pole, amândoi urâm locul ăsta mai mult decât orice pe lume. Am sau n-am dreptate?

          — Păi, cum să n-ai dreptate! îi răspunse Jill.

          — Atunci, cred efectiv că pot avea încredere în tine.

          — Ei, nu mai spune, bravo ţie! i-o trânti Jill.

          — Da, dar e vorba de un secret efectiv nemaipomenit. Măi Pole, tu chiar crezi că nişte lucruri sunt întocmai cum spun eu? Mă refer la nişte lucruri pe care alţii, aici, le-ar lua în derâdere.