Un drac cel mai bine se alungă, atunci când nu se lasă dus cu textele Scripturii, dacă îl faci de râs şi de batjocură, căci nu îndură să-l iei peste picior.
LUTHER
Diavolului… spirit mândru… nu-i vine la socoteală să îţi râzi de el.
THOMAS MORUS
Prefaţă.
Nu am de gând să lămuresc cum anume mi-a picat în mână corespondenţa pe care o ofer aici publicului cititor.
În ce priveşte diavolii, rasa omenească poate face două greşeli la fel de însemnate, dar opuse. Una e să nu creadă în existenţa lor. A doua e să creadă în ea şi să-şi bată capul cu diavolii în prea mare şi dăunătoare măsură. Ei înşişi se bucură la fel de ambele erori şi-l vor saluta pe materialist, ca şi pe magician, cu aceeaşi desfătare. Materialul folosit în această carte e la îndemâna oricui a apucat o dată să priceapă ce şi cum; însă ranchiunoşii şi exaltaţii care i-ar da o rea folosinţă nu vor afla nimic de la mine.
Cititorii sunt sfătuiţi să nu uite că dracul e un mincinos. Nu toate vorbele lui Sfredelin trebuie luate drept adevărate, nici măcar din punctul lui de vedere. Nu am încercat nicicum să identific vreuna dintre fiinţele umane despre care e vorba în scrisori; dar tare mă îndoiesc că portretul Fratelui Spike sau al mamei pacientului, de pildă, ar fi pe de-a-ntregul fidele. Imaginaţia lucrează în Iad tot aşa cum lucrează pe Pământ.
În fine, trebuie să adaug că nu m-a preocupat deloc să pun în ordine cronologia scrisorilor.
Numărul 17 pare să fi fost compusă înainte ca raţionalizarea să devină o treabă serioasă; în general, însă, diavoleasca metodă a datării pare să nu aibă nimic de-a face cu timpul terestru şi nici eu nu am încercat săi dau de cap. Istoria Războiului European, în afară de cazul când se întâmplă să intersecteze condiţia spirituală a vreunei fiinţe umane, i-a fost lui Sfredelin, fireşte, perfect indiferentă.
C. S. LEWIS.
MAGDALEN COLLEGE,
5 IULIE 1941
SFATURILE UNUI DIAVOL BĂTRÂN CĂTRE UNUL MAI TÂNĂR.
Dragul meu Amărel, Am reţinut ce mi-ai spus despre felul cum îi îndrumi pacientului tău lecturile şi despre cum te îngrijeşti să se vadă cât mai mult cu prietenul lui materialist. Dar nu eşti oare niţeluş naiv? Credinţa ta, îmi pare, e că raţionamentul ar fl în stare să-l ferească de strânsoarea Duşmanului. Poate să fi fost aşa dacă individul trăia acum câteva secole. Pe vremea aceea oamenii încă mai ştiau destul de bine când anume un lucru era cu adevărat dovedit şi când nu; iar dacă era dovedit, şi credinţa lor era deplină. Încă mai puneau cap la cap gândul şi fapta şi erau gata să-şi schimbe cursul vieţii ca urmare a unui lanţ de raţionamente.
Dar acum că ne-a reuşit pasienţa cu presa scrisă şi alte asemenea instrumente de atac, situaţia s-a schimbat simţitor. Omul tău s-a obişnuit încă de pe când era copil să-i dănţuiască prin cap tot soiul de filosofii incompatibile. Pentru el doctrinele nu sunt în primul rând „adevărate” sau „false”, ci „academice” sau „practice”, „depăşite” sau „la zi”, „convenţionale” sau „radicale”. Jargonul, şi nu raţionamentul, e cel mai bun aliat al tău dacă vrei să-l ţii departe de Biserică. Nu-ţi pierde vremea încercând să-l faci să creadă că materialismul e adevăraţi Fă-l să creadă că e puternic, sau intransigent, sau curajos – că e filosofia viitorului. De aşa ceva îi pasă lui.
Problema cu raţionamentul e că mută toată lupta pe teritoriul Duşmanului. Argumente are şi El; pe când în tipul de propagandă aplicată despre care vorbesc, e lucru bine-cunoscut că, de secole încoace, Acela s-a dovedit mult inferior Tatălui Nostru din Adânc. Din chiar momentul când pui la bătaie argumente, îi şi trezeşti pacientului raţiunea; iar odată trezită, cine ştie la ce se poate ajunge? Chiar dacă un gând anume poate fi în aşa fel răsucit încât să ajungă la rezultate favorabile nouă, te vei trezi într-un final că ai împuternicit în mintea pacientului obişnuinţa fatală de a se preocupa de chestiuni universale şi de a nu mai lua în seamă şuvoiul experienţelor imediate ale simţurilor. Sarcina ta e să-i fixezi atenţia asupra acestui şuvoi. Deprinde-l să-l numească „viaţă adevărată” şi nu-l lăsa să se întrebe ce vrea să zică „adevărată”.
Nu uita, el nu e, ca tine, spirit pur. Fiindcă nu ai fost niciodată om (ah, abominabil avantaj al Duşmanului!), nu-ţi dai seama cât de înrobiţi sunt impulsurilor celor mai banale. Aveam odată un pacient, ateist de primă mână, care obişnuia să citească la British Museum. Într-o zi, pe când citea, am văzut cum un firicel de gând începuse s-o ia razna în capul lui. Duşmanul, fireşte, i s-a înfiinţat imediat lângă ureche.
Într-o clipită am văzut cum munca mea de douăzeci de ani începe să se clatine. Dacă din zăpăceală m-aş fi apucat să-mi apăr cauza cu argumente, aş fi fost pierdut. Dar n-am fost aşa prost. Am intervenit de îndată acolo unde ştiu că sunt ascultat şi i-am sugerat omului că venise vremea prânzului. Duşmanul, presupun, i-a sugerat contrariul (ştii bine că oricât ai trage cu urechea, nu poţi nici de-al naibii să auzi ce le spune El!)
