CUPRINS:
INTRODUCERE.
I. COORDONATE GEOGRAFICE ŞI DEMOGRAFICE 15
Denumirea ţării, 17. întindere şi aşezare geografică, 19. Realităţi demografice, vechimea şi continuitatea aşezărilor omeneşti, 22. Numărul şi desimea satelor, 25. Populaţia românească, 33. Saşii şi ungurii, 42. Grecii, 43. Raguzanii, 44. Musulmanii, 45.
II. BUNURI NECESARE TRAIULUI 47
Producţia agricolă, 49. Grânele, 49. Răspândirea terenurilor de cultură, 50. Depozitarea grânedor, 51. Excedente şi lipsuri în producţia agricolă, 53. Viile, 54. Pomicultura, 59. Alte culturi, 61. Modificări în peisajul rural, 61.
Creşterea vitelor. Oieritul, transhumanta, 64. Porcinele, 67. Bovinele, 68. Cai, 68. Albinăritul. 69. Pescuitul, 70. Marile zone de pescuit, 72. Terenuri rezervate pentru vânătoare şi pescuit, 77. Exploatarea subsolului. Sarea, 79. Fierul şi arama, 82. Păcura, 84. Aurul, 85. Concluzii, 85.
III. MEŞTEŞUGURI ŞI TEHNICI 87
Metalurgia, reducerea minereului, 89. Vechimea făurăriei, 94. Plugul, 92. Morile acţionate de apă (frecvenţa lor; beneficii şi obligaţii în legătura cu morile; vechimea lor; aspecte tehnice), 97.
Ţesătoria, 106. Pive, dârste şi viitori, 108. Olăritul, 110. Alte meşteşuguri, 114. Extragerea sării, 119. Meşteşugul argintarilor, 121. Tehnica construcţiilor, locuinţele, 123. Arhitectura de cult, 130. Nivelul tehnic în Ţara Românească în secolele XIV şi XV, 137.
IV. NEGUŢĂTORI ŞI MĂRFURI 139
Vechimea schimbului de mărfuri, 141. Comerţul intern în secolele XIV şi XV; mărfurile vehiculate, 141. Negoţul intern desfăşurat în zona târgurilor, 144. Categoriile sociale ce se îndeletniceau cu negoţul (târgoveţii; săracii sau siromahii; boierii; dregătorii, domnii; mănăstirile), 147. Politica domniei faţă de activitatea comercială dinlăumtral ţării, 150. Comerţul extern. Ţara Românească în cadrul circuitelor europene, 150. Mărfurile exportate (pestele; vitele; pieile de vite, blănuri, ceară, miere, brânză, seu, vin; grânele; sarea), 153. Importurile (ţesături; mirodenii şi alte mărfuri „ce vin de peste mare"; fierul, oţelul, obiecte din metal; alte articole), 163. Tranzitul, 170. Meca- nismul comerţului exterior, 171. Rolul braşovenilor (privilegiile acordate braşovenilor nu au stânjenit activitatea neguţătorilor autohtoni din Ţara Românească?), 173. Alţi participanţi la comerţul extern al Ţării Româneşti (genovezii; liovenii; raguzanii; grecii), 182.
Drumurile de uscat, vechimea lor, 187. Căile fluviale şi maritime, 192. Mijloacele de transport, 195. Vămile, 196. Circulaţia monetară, 202. Concluzii asupra dezvoltării economice a Ţării Româneşti în secolele XIV şi XV, 207.
V. SOCIETATEA MEDIEVALA: ALCĂTUIRI ŞI ANTAGONISME
GeneraJităţi, 213. De când a fost luat în stăpânire păsmântu?! 213. Stăpânii pământului: cei desemnaţi în acte nominal, 216. Boierii, 217. Dregătorii, 218. Jupanii, 218. Gnezii, 219. Boierii mari (diferenţieri în cadrul stăpânilor pământului; tendinţele de acaparare ale ocinelor; marea proprietate ecleziastică; domnul ţării, mare proprietar), 222. Stăpânii de ocini mijlocii, 227. Stă-pânii de ocini mici, 228. Dinamica înlăuntrul Clasei stăpânilor de pământ, 229. Devălmăşia, 231. Boier înseamnă stăpân de moşie cu privilegiu de imunitate? 236. Temeiurile pe care se exercită stăpânirea pământului (moştenirea; vlnzarea-cumpărarea; slujba faţă de domnie; unirea ocinelor; constituirea proprietăţii ecleziastice; constituirea statului feudal al Ţării Româneşti şi urmările asupra structurii proprietăţilor feudale), 237. Domeniul feudal (cuprindea domeniul feudal un teritoriu unitar?), 241. A existat o rezervă feudală? 244. Curţile boiereşti, 245. Sătenii dependenţi (cum sunt ei numiţi în actele epocii), 246. Dependenţa, legătură personală, 249. „Obligaţiile" celor dependenţi, faţă de stăpân, accentuarea exploatării, 250.
Târgoveţii. Vechimea târguiriJor din Ţara Românească (temeiul lor economic; categorii de târgoveţi), 254. Robii, 257.
VI. ORGANIZAREA STATULUI 263
Şeful statului feudal (voievod şi domn), 265. Prerogativele sale (a exercitat domnul un dominium. eminens asupra teritoriului? «darea calului»), 266. Succesiunea la domnie (lipsa unei reguli precise; asocierea la domnie), 270.
Dregătorii statului feuda]. „Martorii" hiisaavelor domneşti. Marii dregători [competenţa lor; recrutarea lor; „cursus honorum"; de ce în actele secolelor XIV-XV boierii fără slujbe figurează, în unele cazuri, înaintea dregătorilor?), 271. Banul, 276. Vornicul, 277. Vistierul, 279. Logofătul, 280. Spătarul, 282. Stolnicul, 282. Paharnicul, 283. Postelnicul (stratornicul), 284. Comisul, 285. Ckicemil, 286. Suilgerul, 286. Alţi dregători la curtea domnească, 286. Dregătorii obişnuiţi ai statului feudal (Vechimea lor. Categorii de dregători: birarii, dijmarii, vină-ricerii, fanării, vameşii de albine «stupi», vameşii <i.ăe oi, porci, de bălţi», brăniştarii, povodnicarii, osluharii, pârcălabii şi dregătorii oraşelor, vameşii, plăieşii, globnicii, curtenii. Slugile boierilor; slugi ale mănăstirilor), 287. Ponderea aparatului de stat feudai în viaţa satelor şi târgurilor, 297.
Împărţirea teritorială. Satele, 301. Judeţele, 301. Privilegiile de imunitate (ce reprezintă ocinele cu privilegii de imunitate în comparaţie cu întregul teritoriu al Ţării Româneşti?), 303. A cunoscut Ţara Românească în secolele XIV-XV fărâmiţarea feudală? 308.
Renta feudală, vechimea ei, 312. Dijmele, 313. Renta în muncă, 318. Birul (Impunerea la rentă; repartiţia ei invers proporţională cu ierarhia socială. Cum era privită renta de oamenii epocii), 320.
Organizarea militară. Oastea şi oastea cea mare, 326. Curtenii şi slujba militară, 327. Armamentul, 328. Costumul militar, 330. Tactica militară, 332. Fortificaţiile (Cetăţile de pe linia Dunării. Cetăţile de pe linia munţilor. Sate fortificate. Cetăţi de pământ. Cetăţi în Dobrogea. Alte aspecte ale organizării oastei), 334.
Organizarea bisericească, importanţa factorului ideologic (Înfiinţarea mitropoliei Ţării Româneşti. Preoţii), 351. Viaţa mona-
Introducere.
Ţara Românească a secolelor XIV şi XV se înscrie, prin alcătuirile ei economice, sociale, politice, prin creaţia de artă, în realităţile definitorii ale civilizaţiei europene medievale.
Aşezată din Carpaţii meridionali până în valea Dunării şi „Marea cea Mare", ea cuprinde în jur de 3 000 de sate şi un număr de oraşe (târguri), răspândite din munte şi până în câmpie, cu începuturi din depărtate timpuri şi cu delimitări statornice, bine ştiute de fiecare colectivitate.
Realitatea demografică se întemeiază pe continuitatea românilor în spaţiul carpatic şi pe unitatea de limbă. Românii formează aproape totalitatea populaţiei ţării în secolele XIV şi XV; alături de ei convieţuiesc, în cî-teva oraşe mai ales, mici comunităţi de saşi şi unguri, familii de greci şi raguzani, iar în Dobrogea, musulmani.
Ca pe întregul continent, sectorul predominant de producţie îl constituie agricultura, în cele două componente majore: cultura câmpului – cereale (grâu, mei, ovăz, orz), vii, livezi, legume (cunoscute şi continuate, toate, din antichitate), determinând înaintarea lentă a ogoarelor asupra pădurii – şi creşterea animalelor (ovine, porcine, vite mari, cai), sector în strânsă interdependenţă cu producţia cerealieră; li se adaugă stupăritul şi pescuitul. Resursele subsolului sunt puse în valoare prin extragerea şi reducerea minereurilor de fier şi aramă, ca şi prin exploatarea salinelor.
Agricultura foloseşte unelte, instalaţii şi metode similare celor din alte părţi ale continentului (plugul, moara hidraulică, asolamentul trienal).
Producţia bunurilor se materializează şi prin practicarea a zeci de meşteşuguri. „Meserie" şi „măestrie", faur (fierar), tâmplar, lemnar, olar, pietrar, cărbunar, pielar, morar, arcar ş.a. – sunt de origine latină şi arată practicarea neîntreruptă a acestor meşteşuguri, din antichitate. Instalaţiile medievale mai complexe (cele hidraulice la cuptoarele de redus minereul, pive, viitori, dârste.) stau alături de cele din alte ţări, în aceeaşi epocă; un studiu comparativ ar fi, desigur, de cel mai mare interes. Construcţiile de zid se înscriu în parametrii tehnici şi de măestrie ai celor de tradiţie bizantină, pregătind treptat sinteze definitorii pentru arhitectura veche românească. Meşterii lemnului, judecind după mărturiile de dată mai recentă, dar care reiau tipuri şi procedee foarte vechi, aduc o contribuţie de certă originalitate în arhitectura europeană.
Comerţul intern are loc în oraşe, în zonele din jur şi, deopotrivă, pe arii mai mari, cu mărfuri de largă căutare (produse metalurgice, sare, peşte, textile, articole din import).
