Cuvânt înainte.
Volumul de faţă, al treilea din cele cinci volume ale ciclului "Conflictul Veacurilor", care vede lumina tiparului într-o nouă traducere, vine să îmbogăţească tezaurul lucrărilor Spiritului Profetic publicate în limba română. După "Hristos, Lumina lumii" şi "Tragedia Veacurilor", "Figuri din Istoria Biblică a Vechiului Testament", aruncă lumină asupra unui subiect de mare însemnătate şi interes universal, subiect asupra căruia este de dorit să se reverse mai multă lumină.
Lucrarea prezintă adevăruri prea puţin cunoscute lumii creştine şi, din nefericire, prea mult ignorate. Avem aici tabloul luptei dintre Dumnezeu şi Satana, dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte, dintre puterea lui Dumnezeu şi vrăjmaşul a toată neprihănirea, un spectacol de interes cosmic. Nu trebuie să facem eforturi mari pentru a ne convinge de faptul că un asemenea conflict există. Trebuie numai să privim la ceea ce se întâmplă în lume şi în "microcosmosul" atât de profund al sufletului omenesc, al fiinţei umane care este un "univers" în miniatură. Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu revelat oamenilor, înfăţişează marile caracteristici ale acestei lupte şi diferitele ei aspecte şi implicaţii, care vizează mântuirea tuturor acelora ce cred. În desfăşurarea ei există perioade deosebite, când aceste probleme capătă o importanţă unică, impunându-se ca o problemă de mare importanţă în înţelegerea relaţiei noastre cu aceste evenimente.
În ciuda adevărurilor Scripturii, din păcate, sunt mulţi cei ce mărturisesc a crede şi care totuşi sunt mai degrabă dispuşi să pună pe seama unor lucruri de domeniul fantasticului acea parte a raportului biblic care deschide orizontului nostru înţelegerea paşilor prin care lumea a fost implicată în această mare problemă; iar alţii, deşi evită această poziţie extremă, sunt totuşi înclinaţi să-l considere ca fiind ceva perimat, lipsit de importanţă, tratându-l cu nepăsare şi neglijenţă.
Dar ce teolog, ce credincios care este preocupat de această problemă, nu ar dori să arunce o privire asupra tainicelor cauze ce au determinat o astfel de schimbare a direcţiei? Cine n-ar dori să pătrundă în spiritul ei, să înveţe cum să evite rezultatele ei? Cu astfel de subiecte se ocupă volumul de faţă. El tinde să lumineze şi să trezească interesul faţă de acele părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu care au fost mult timp şi de mulţi neglijate.
Cartea dă noi valenţe făgăduinţelor şi profeţiilor raportului sacru, apărând căile lui Dumnezeu şi modul în care Acesta S-a comportat faţă de cei răzvrătiţi, înfăţişând harul cel minunat al lui Dumnezeu în a pune în acţiune un plan pentru mântuirea omului păcătos. În acest fel, noi suntem purtaţi în istoria acestei lucrări, într-un timp când planurile şi scopurile lui Dumnezeu au fost în mod clar aduse la cunoştinţa poporului ales al lui Dumnezeu. Deşi tratează subiecte atât de deosebite, subiecte ce mişcă profund inimile şi trezesc vii emoţii, stilul cărţii este totuşi clar, iar limbajul – simplu şi direct.
Introducere.
Acest volum se ocupă de subiectele istoriei biblice, subiecte ce nu sunt în ele însele noi, dar care sunt astfel prezentate în aceste pagini, încât li se dă o semnificaţie nouă, revelând izvoare ale acţiunilor, înfăţişând semnificaţia importantă a unor mişcări şi aducând într-o lumină mai puternică unele laturi, care sunt numai pe scurt menţionate în Biblie. În acest fel, scenele capătă o vioiciune şi o importanţă care fac ca ele să lase noi şi dăinuitoare impresii. O astfel de lumină este în acest fel revărsată asupra raportului Sfintelor Scripturi, pentru ca acestea să descopere pe deplin caracterul şi planurile lui Dumnezeu; de asemenea, să prezinte vicleşugurile lui Satana şi mijloacele prin care, în cele din urmă, puterea sa va fi nimicită; să aducă în atenţie slăbiciunea inimii omeneşti şi să arate cum harul lui Dumnezeu îi face pe oameni în stare să biruiască în lupta cu cel rău.
Toate acestea sunt în armonie cu ceea ce Dumnezeu prezintă a fi scopul Său în desfăşurarea, înaintea oamenilor, a adevărurilor Cuvântului Său. Instrumentul prin care ne sunt date aceste descoperiri este văzut a fi – atunci când este testat cu Sfintele Scripturi – una dintre metodele pe care Dumnezeu încă le foloseşte pentru a da sfaturi, instrucţiuni, fiilor oamenilor. Deşi astăzi nu este aşa cum era la început, când omul, în sfinţenia şi nevinovăţia sa, primea sfaturi direct, personal, din partea Făcătorului său, totuşi el nu este lăsat fără un Învăţător divin, Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu L-a dat ca reprezentant al Său. Astfel se face că îl auzim pe apostolul Pavel declarând că o anumită "iluminare" divină este privilegiul urmaşilor lui Hristos şi că ei sunt "luminaţi" prin faptul că "s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt" (Evr.10,32; 6,4). Apostolul Ioan spune, de asemenea: "Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui sfânt" (1 Ioan 2,20). Iar Hristos a făgăduit ucenicilor, când era gata să-i părăsească, că El avea să le trimită Duhul Sfânt ca Mângâietor şi Călăuzitor, ca să-i conducă în tot adevărul (Ioan 14,16,26).
Pentru a arăta cum avea să se împlinească această făgăduinţă în biserică, apostolul Pavel, în două dintre epistolele sale, declară că unele daruri ale Duhului Sfânt au fost date bisericii, pentru edificarea şi instruirea ei până la sfârşitul veacurilor (1 Cor.12; Ef.4,8-13; Mat.28,20). Dar aceasta nu este totul; un număr de profeţii clare şi explicite declară că în zilele din urmă va fi o deosebită revărsare a Duhului Sfânt şi că, la data revenirii lui Hristos, biserica va avea – în timpul experienţelor ei de la sfârşit – "mărturia lui Isus Hristos", care este Spiritul Profetic (Fapte 2,17-20.39; 1 Cor.1,7; Apoc.12,17; 19,10).
În aceste fapte vedem o dovadă a grijii şi iubirii lui Dumnezeu pentru poporul Său; pentru că prezenţa Duhului Sfânt, ca Mângâietor, Învăţător şi Călăuzitor, este necesară bisericii nu numai în metode de acţiune obişnuite, ci şi în cele extraordinare, când aceasta intră în pericolele din zilele din urmă, mai mult decât în orice altă parte a experienţei ei. Scripturile scot în evidenţă diferite canale prin care Duhul Sfânt va opera în inimile şi mintea oamenilor, spre a ilumina înţelegerea lor şi a le călăuzi paşii. Printre acestea notăm viziunile şi visurile. În acest fel, Dumnezeu va continua să comunice încă cu fiii oamenilor. Iată făgăduinţa Lui cu privire la acest lucru: "Ascultaţi bine ce vă spun: Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis" (Num.12,6). Prin aceste mijloace i-au fost comunicate lui Balaam cunoştinţe supranaturale. Astfel, el spune: "Aşa zice Balaam, fiul lui Beor, aşa zice omul care are ochii deschişi, aşa zice cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, cel ce cunoaşte planurile Celui Prea Înalt, cel ce vede vedenia celui Atotputernic, cel ce cade cu faţa la pământ şi căruia îi sunt ochii deschişi" (Num.24,15.16). În acest fel, cercetarea mărturiilor Sfintelor Scripturi devine o problemă de un foarte mare interes cu privire la aria întinderii la care Dumnezeu a plănuit ca Duhul Sfânt să Se manifeste în biserică, în timpul perioadei de punere la probă a neamului omenesc.
După ce Planul de Mântuire a fost întocmit, Dumnezeu, aşa cum am văzut, a putut încă să comunice cu oamenii, prin lucrarea Fiului Său şi a sfinţilor îngeri, peste abisul pe care păcatul îl produsese. Uneori, El a vorbit cu oamenii faţă către faţă, ca în cazul lui Moise, dar mai frecvent prin visuri şi viziuni.
Exemple de astfel de comunicări găsim pretutindeni în raportul sfânt, în decursul ambelor dispensaţiuni. Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, privind – prin Spiritul Profeţiei – înainte, la a doua venire a lui Hristos în putere şi slavă, exclamă: "Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi" (Iuda 14). "Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt" (2 Petru 1,21).
Dacă lucrarea Spiritului Profetic părea uneori că aproape a dispărut, în măsura în care spiritualitatea poporului slăbea, cu toate acestea ea a marcat toate marile crize din experienţa bisericii, cum şi epocile ce au fost martore trecerii de la o dispensaţiune la alta. Când a sosit timpul marcat prin întruparea lui Hristos, tatăl lui Ioan Botezătorul a fost umplut de Duhul Sfânt şi a profetizat (Luca 1,67). Lui Simeon i s-a descoperit că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Domnul; şi când părinţii L-au dus pe Isus la Templu, L-a luat în braţe şi L-a binecuvântat, în timp ce rostea profeţii cu privire la El. Iar Ana, o profetesă, venind în acelaşi moment, vorbea despre El tuturor acelora care priveau la Ierusalim pentru mântuire (Luca 2,26.36). Revărsarea Duhului Sfânt, care trebuia să însoţească vestirea Evangheliei de către urmaşii lui Hristos, a fost anunţată în următoarele cuvinte de către profet: "După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna Duhul Meu, în zilele acelea. Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată" (Ioel 2,28-31). Petru, în Ziua Cincizecimii, a citat această profeţie în legătură cu evenimentul minunat ce avusese loc atunci. Nişte limbi ca de foc s-au aşezat câte una pe fiecare ucenic şi ei au fost umpluţi cu Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi. Iar atunci când cei batjocoritori i-au acuzat că sunt beţi, Petru a răspuns: "Oamenii aceştia nu sunt beţi, cum vă închipuiţi voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi. Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel". Apoi el citează în mod substanţial din această profeţie, aşa cum se găseşte în Ioel, ca în cele de mai sus, adăugând însă cuvintele: "în zilele de pe urmă", în loc de "după aceea", făcând ca profeţia să sune astfel: "În zilele de pe urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură" (Fapte 2,17).
