Pentru multe minţi, originea păcatului şi motivul existenţei lui constituie un izvor de mare încurcătură. Oamenii văd lucrarea răului, cu urmările lui îngrozitoare de vai şi distrugere, şi se întreabă cum pot exista toate acestea sub conducerea Aceluia care este nemărginit în înţelepciune, în putere şi în dragoste. Iată o taină căreia ei nu-i găsesc nici o explicaţie. În nesiguranţa şi îndoiala lor, sunt orbi faţă de adevărurile descoperite lămurit în Cuvântul lui Dumnezeu şi esenţiale pentru mântuire. Sunt unii care, în căutarea lor cu privire la existenţa păcatului, încearcă să cerceteze ceea ce Dumnezeu nu le-a descoperit şi, ca urmare, nu găsesc nici o rezolvare pentru greutăţile lor. Unii ca aceştia, mânaţi de dispoziţia de a se îndoi şi de a căuta nepotriviri, fac din aceasta o scuză pentru lepădarea cuvintelor Sfintelor Scripturi. Alţii însă nu ajung la nici o înţelegere mulţumitoare a marii probleme a răului din cauză că tradiţia şi interpretarea greşită au întunecat învăţătura Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la natura guvernării Sale şi la modul în care El tratează păcatul.
Este cu neputinţă să explicăm originea păcatului pentru a da un motiv existenţei. Cu toate acestea, se pot înţelege suficient atât originea lui, cât şi măsurile luate cu privire la soarta finală a păcatului, măsuri care descoperă pe deplin dreptatea şi mila lui Dumnezeu în toate procedeele Sale cu păcatul. Nimic nu este mai clar explicat în Scripturi decât că Dumnezeu n-a fost în nici o privinţă răspunzător de apariţia păcatului; că n-a fost o retragere arbitrară a harului divin, nici o lipsă în conducerea divină, care să dea ocazie la apariţia răzvrătirii. Păcatul este un intrus, pentru a cărui existenţă nu se poate da nici o explicaţie. El este tainic, de neexplicat; a-l scuza înseamnă a-l apăra. Dacă s-ar putea găsi o scuză pentru el sau vreo cauză a existenţei lui, ar înceta să mai fie păcat. Unica definiţie pe care o putem da păcatului este aceea pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu: el „este călcarea Legii”, este acţiunea unui principiu în luptă cu Legea cea mare a dragostei, care este temelia guvernării divine.
ARMONIA UNIVERSULUI înainte de apariţia păcatului, în întregul univers era pace şi bucurie.
Totul era în armonie desăvârşită cu voinţa Creatorului. Iubirea faţă de Dumnezeu era supremă, iar iubirea omului faţă de om era nepărtinitoare.
Hristos, Cuvântul, singurul născut din Dumnezeu, era una cu Tatăl cel veşnic – una în natură, în caracter şi în scop – singura Fiinţă din tot universul care putea intra în sfaturile şi în planurile lui Dumnezeu.
Prin Hristos, Tatăl a realizat crearea tuturor fiinţelor cereşti. „Prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie stăpâniri” (Coloseni 1,16) şi tot cerul îi dădea ascultare lui Hristos în aceeaşi măsură ca şi Tatălui.
Datorită faptului că legea iubirii este temelia guvernării lui Dumnezeu, fericirea tuturor fiinţelor create depindea de acordul lor desăvârşit faţă de marile principii ale dreptăţii. Dumnezeu doreşte de la toate făpturile Sale o slujire din dragoste – un omagiu care izvorăşte dintr-o apreciere inteligentă a caracterului Său. El nu găseşte plăcere într-o slujire silită şi, ca urmare, le dă tuturor libertatea de voinţă, ca să-I aducă o slujire de bunăvoie.
Dar a apărut cineva care a ales să pervertească această libertate. Păcatul şi-a avut originea în acela care, după Hristos, fusese cel mai onorat de Dumnezeu şi care avea cea mai înaltă poziţie de putere şi slavă printre locuitorii cerului. Înainte de cădere, Lucifer era primul dintre heruvimii ocrotitori, sfânt şi nepătat.„…Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: 'Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe… Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.' „ (Ezechiel 28,12-l5)
CREAŢiUNEA REFLECTA SLAVA LUI DUMNEZEU.
Lucifer ar fi putut rămâne în graţia lui Dumnezeu, iubit şi onorat de ostile îngereşti, punându-şi la lucru puterile nobile pentru a-i binecuvânta pe alţii şi a-L slăvi pe Făcătorul său. Dar profetul spune: „Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta” (vers. 17). Puţin câte puţin, Lucifer a ajuns să-şi îngăduie dorinţa după înălţare de sine. „Pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu” (vers. 6). „Tu ziceai în inima ta: '… Îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării…, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt' „ (Isaia 14,13.14). În loc să caute să-L facă pe Dumnezeu cel dintâi în dragostea şi slujirea fiinţelor pe care El le crease, strădania lui Lucifer a fost să câştige slujirea şi închinarea lor pentru sine. Râvnind la onoarea pe care Tatăl cel veşnic o revărsase asupra Fiului Său, acest prinţ al îngerilor a aspirat la puterea pe care numai Hristos avea dreptul să o exercite.
Tot cerul se bucura să reflecte slava Creatorului şi să trâmbiţeze lauda Lui. Câtă vreme Dumnezeu fusese onorat în felul acesta, pretutindeni fusese pace şi veselie. Dar acum, armoniile cereşti au fost umbrite de o notă discordantă. Înălţarea de sine, contrar planului Creatorului, a provocat simţăminte rele în minţile în care slava lui Dumnezeu era mai presus de orice. Sfaturile cereşti au stăruit pe lângă Lucifer. Fiul lui Dumnezeu i-a prezentat măreţia, bunătatea şi dreptatea Creatorului şi natura sfântă şi neschimbătoare a Legii Sale. Dumnezeu însuşi stabilise ordinea în ceruri; dar, neţinând seama de ea, Lucifer îl dezonora pe Făcătorul său şi aducea ruină asupra lui însuşi. Dar avertizarea dată cu milă şi cu o dragoste nemărginită n-a făcut decât să trezească un spirit de împotrivire. Astfel, Lucifer a îngăduit ca invidia faţă de Hristos să-l stăpânească şi a rămas intransigent.
