Un fermier cinstit şi drept, care ajunsese să se îndoiască de autoritatea divină a Scripturilor şi care dorea sincer să cunoască adevărul, a fost bărbatul ales în mod deosebit de Dumnezeu pentru a fi în avangarda vestirii celei de a doua veniri a lui Hristos. Asemenea multor reformatori, William Miller se luptase la începutul vieţii cu sărăcia şi învăţase în felul acesta marile lecţii ale energiei şi jertfirii de sine. Membrii familiei din care provenea se caracterizau printr-un spirit de independenţă şi iubitor de libertate, prin putere de rezistenţă şi patriotism fierbinte – trăsături care predominau şi în caracterul lui. Tatăl său fusese căpitan în armata Revoluţiei şi sacrificiilor făcute de el în luptele şi suferinţele din acea perioadă zbuciumată se datorează sărăcia din prima parte a vieţii lui Miller. Avea o constituţie fizică sănătoasă şi chiar în copilărie dăduse dovadă de o putere intelectuală mai mare decât cea obişnuită. Pe măsură ce creştea, aceasta devenea şi mai accentuată. Mintea lui era activă şi bine dezvoltată şi avea o sete mare după cunoştinţe. Cu toate că nu se bucurase de avantajele unei educaţii dintr-un colegiu, dragostea lui pentru studiu şi deprinderea unei cugetări cu grijă, precum şi a unui spirit critic, au făcut din el un bărbat cu o judecată sănătoasă şi cu vederi largi. El avea un caracter moral fără reproş şi o reputaţie de invidiat, fiind unanim respectat pentru integritatea, echilibrul şi dărnicia lui. Prin energie şi perseverenţă a dobândit de timpuriu competenţă, menţinându-şi în continuare obiceiul lui de a studia. A îndeplinit diferite slujbe civile şi militare de încredere, iar drumurile către bogăţie şi onoruri îi păreau larg deschise. Mama lui avea o evlavie curată şi încă din copilărie el a fost impresionat de problemele religioase. Dar tot atunci fusese dus în societatea deiştilor, a căror influenţă era foarte puternică datorită faptului că aceştia erau în majoritate cetăţeni buni, oameni cu trăsături umanitare şi caritabile. Trăind în mijlocul unor instituţii creştine, caracterele lor fuseseră modelate până la un anumit punct de mediul înconjurător. Calităţile deosebite care le-au câştigat respectul şi încrederea se datorau Bibliei; şi totuşi aceste înzestrări deveniseră atât de pervertite, încât exercitau influenţa lor împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Unindu-se cu aceşti bărbaţi, Miller a ajuns să nutrească sentimentele lor. Interpretările Scripturii din acea perioadă prezentau greutăţi care îi păreau de netrecut; totuşi, această credinţă nouă, care punea deoparte Biblia, nu-i oferea nimic mai bun în schimb, aşa că a rămas mai departe nemulţumit. Totuşi timp de 12 ani a continuat să susţină aceste vederi. Dar la vârsta de 34 de ani, Duhul Sfânt l-a impresionat, convingându-l că este păcătos. În toate căutările sale de până atunci, n-a putut găsi o asigurare a fericirii dincolo de mormânt. Viitorul îi părea întunecat şi sumbru. Referindu-se mai târziu la simţămintele lui din vremea aceea, spunea: "Gândul nimicirii mă îngheţa şi mă ducea la deznădejde, iar ziua socotelilor era pentru toţi o distrugere sigură. Cerurile erau ca arama deasupra capului, iar pământul de sub picioare era ca fierul. Veşnicia – ce era oare? Şi moartea – de ce mai exista? Cu cât gândeam mai mult, cu atât eram mai departe de explicaţie. Cu cât mă adânceam în cugetarea aceasta, cu atât mai contradictorii erau concluziile. Am încercat să nu mai gândesc, dar gândurile nu le puteam stăpâni. Eram cu adevărat nenorocit, dar nu înţelegeam cauza. Am murmurat şi m-am plâns, dar nu ştiam de ce. Îmi dădeam seama că eram rău, dar nu ştiam cum şi unde să găsesc binele. M-am jelit, dar fără nădejde". În această stare a continuat timp de câteva luni. "Deodată, spunea el, caracterul Mântuitorului a impresionat cu putere mintea mea. Se părea că există o fiinţă atât de bună şi de miloasă care să ispăşească nelegiuirile noastre şi prin aceasta să ne salveze de suferinţă şi de pedeapsa păcatului. Imediat am simţit cât de iubitoare poate fi această fiinţă şi mi-am închipuit că mă pot arunca în braţele Sale şi să mă încred în mila unuia ca El. Dar s-a ridicat întrebarea: Cum se poate dovedi că există o astfel de Fiinţă? Am descoperit că în afară de Biblie nu se găseşte nici o dovadă despre existenţa unui asemenea Mântuitor sau chiar a unei stări viitoare. Şi am înţeles că Biblia scotea în evidenţă tocmai pe Mântuitorul de care aveam eu nevoie; şi am fost uimit să descopăr cum o carte – după părerea mea de atunci – neinspirată dezvoltă nişte principii atât de perfect adaptate nevoilor unei lumi căzute. Am fost constrâns să admit că Scripturile trebuie să fie o descoperire de la Dumnezeu. Ele au devenit plăcerea mea; iar în Isus am găsit un prieten. Mântuitorul a devenit pentru mine primul dintre zeci de mii; iar Scripturile, care mai înainte pentru mine erau întunecate şi contradictorii, au devenit o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea. Mintea mi s-a liniştit şi mi s-a limpezit. Am constatat că Domnul Dumnezeu este o stâncă în oceanul vieţii. Biblia a devenit apoi studiul meu de căpetenie şi pot spune, în adevăr, că am cercetat-o cu o mare plăcere. Am descoperit că nici jumătate nu mi se spusese. M-am întrebat atunci de ce nu văzusem mai înainte frumuseţea şi măreţia ei şi m-am minunat cum de am putut-o lepăda. Am descoperit tot ce-mi putea dori inima şi un bun leac pentru toate bolile sufletului. Am pierdut gustul pentru orice altă lectură şi mi-am îndreptat inima să primesc înţelepciune de la Dumnezeu" (S. Bliss, Memoirs of W. Miller, p.65-67). Miller şi-a mărturisit pe faţă credinţa în religia pe care o dispreţuise. Dar prietenii lui necredincioşi n-au întârziat să aducă toate acele argumente pe care el însuşi le susţinuse împotriva autorităţii divine a Scripturilor. Atunci nu era pregătit să răspundă; dar a raţionat că dacă Biblia este o descoperire de la Dumnezeu, trebuie să fie consecventă cu ea însăşi; şi dacă a fost dată pentru îndrumarea omului, trebuie să fie adaptată la înţelegerea lui. S-a hotărât să studieze Scripturile pentru sine şi să se asigure dacă toate contrazicerile aparente se pot armoniza. Încercând să pună deoparte părerile preconcepute şi renunţând la comentarii, a comparat verset cu verset cu ajutorul trimiterilor şi ale concordanţei. Şi-a continuat studiul într-un mod ordonat şi metodic; începând cu Geneza şi citind verset cu verset, mergea mai departe doar pe măsura înţelegerii pasajelor clar descoperite, încât să-l libereze de toate nedumeririle. Când descoperea ceva neclar, obiceiul lui era să-l compare cu toate textele care aveau aceeaşi legătură cu problema în studiu. Oricărui cuvânt îi era îngăduit să-şi aibă propria lui greutate asupra subiectului din text şi dacă înţelegerea lui se armoniza cu pasajele colaterale, nu mai era nici o dificultate. În felul acesta, când ajungea la un pasaj greu de înţeles, găsea explicaţia în alte părţi ale Scripturilor. Pe măsură ce studia cu rugăciune stăruitoare pentru iluminare divină, ceea ce mai înainte i se păruse întunecat înţelegerii, acum era clarificat. A experimentat adevărul cuvintelor psalmistului: "Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate" (Ps. 119,130).
