În mijlocul întunericului care se lăsase pe pământ, în timpul îndelungatei perioade de supremaţie papală, lumina adevărului n-a putut fi stinsă cu totul. În fiecare veac au existat martori pentru Dumnezeu, bărbaţi care au cultivat credinţa în Hristos ca singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om, care au socotit Biblia ca fiind singura regulă de viaţă şi care au sfinţit Sabatul cel adevărat. Cât de mult datorează lumea acestor bărbaţi, posteritatea nu va şti niciodată. Au fost taxaţi ca eretici, motivele lor au fost criticate, caracterele lor au fost calomniate, scrierile lor au fost interzise, denaturate sau mutilate. Cu toate acestea ei au stat hotărâţi şi, de la un veac la altul, au păstrat credinţa în curăţia ei ca o moştenire sfântă pentru generaţiile ce urmau să vină. Istoria poporului lui Dumnezeu în timpul veacurilor de întunecime care au urmat datorită supremaţiei Romei, este scrisă în ceruri, dar în rapoartele omeneşti are un spaţiu mic. Câteva urme ale existenţei lui abia se pot găsi, cu excepţia acuzaţiilor prigonitorilor. Politica Romei a fost aceea de a şterge orice urmă de opoziţie faţă de învăţăturile sau hotărârile ei. Ea a căutat să distrugă tot ce era vinovat de erezie, fie persoane, fie scrieri. Expresii de îndoială sau întrebări cu privire la autoritatea dogmelor papale erau suficiente pentru a pierde viaţa bogatului sau a săracului, a celui de sus sau de jos. Roma a încercat să distrugă orice raport al cruzimii ei faţă de dizidenţi. Conciliile papale au hotărât ca acele cărţi sau scrieri care conţin asemenea rapoarte să fie încredinţate flăcărilor. Înainte de inventarea tiparului, cărţile erau puţine la număr şi într-o formă nepotrivită de a putea fi păstrate; de aceea nu se puteau face prea multe pentru a împiedica pe romanişti să-şi aducă la îndeplinire scopul. Nici o biserică dinăuntrul hotarelor jurisdicţiei Romei n-a fost prea mult lăsată netulburată ca să se bucure de libertatea de conştiinţă. Papalitatea n-a câştigat puterea decât întinzând mâna pentru a zdrobi pe toţi aceia care refuzau să recunoască dominaţia ei şi, una după alta, bisericile s-au supus stăpânirii ei. În Marea Britanie, creştinismul primar prinsese rădăcini foarte de timpuriu. Evanghelia primită de bretoni în primele veacuri era atunci necoruptă de apostazia romană. Persecuţia din partea împăraţilor păgâni, care se întinsese chiar şi la aceste tărâmuri îndepărtate, a fost singurul dar pe care primele biserici din Britania l-au primit din partea Romei. Mulţi creştini din Anglia care au fugit de persecuţie, au găsit scăpare în Scoţia; de aici adevărul a fost dus în Irlanda şi în toate ţările acestea a fost primit cu bucurie. Când saxonii au invadat Britania, păgânismul a câştigat stăpânire. Cuceritorii n-au acceptat să fie învăţaţi de sclavii lor, iar creştinii au fost constrânşi să se retragă în munţi şi în mlaştinile sălbatice. Cu toate acestea, lumina ascunsă pentru o vreme, a continuat să ardă. În Scoţia, un secol mai târziu, ea strălucea cu o lumină care s-a întins până în ţări îndepărtate. Din Irlanda a venit credinciosul Columba împreună cu colaboratorii lui, care au adunat în jurul lor pe credincioşii împrăştiaţi pe insula singuratică Iona şi au făcut din ea centrul lucrării lor misionare. Printre aceşti evanghelişti se găsea şi un păzitor al Sabatului biblic şi în felul acesta adevărul a fost introdus în popor. La Iona a fost întemeiată o şcoală din care au plecat misionari nu numai în Scoţia şi Anglia, ci şi în Germania, Elveţia şi chiar Italia. Dar Roma îşi aţintise privirile asupra Britaniei şi s-a hotărât să o aducă sub stăpânirea ei. În veacul al şaselea, misionarii ei au început convertirea saxonilor păgâni. Ei au fost primiţi cu favoruri de către barbarii cei mândri şi au convins pe mii dintre ei să practice credinţa romană. Pe măsură ce lucrarea înainta, conducătorii papali împreună cu convertiţii lor s-au ciocnit cu creştinii primari. S-a prezentat un contrast izbitor. Cei din urmă erau simpli, umili având caracter, doctrină şi obiceiuri conforme Scripturilor, în timp ce primii dădeau la iveală superstiţia, pompa şi aroganţa papilor. Trimisul Romei a cerut ca aceste biserici creştine să recunoască supremaţia suveranului pontif. Bretonii au răspuns cu blândeţe că doreau să iubească pe toţi oamenii, dar că papa nu are dreptul de supremaţie în biserică, iar ei îi puteau da numai supunerea datorată oricărui urmaş al lui Hristos. Au fost făcute încercări repetate de a asigura unirea lor cu Roma; dar aceşti creştini umili, uimiţi de mândria desfăşurată de către trimişii ei, au răspuns categoric că nu cunosc alt stăpân decât pe Hristos. Acum s-a descoperit adevăratul spirit al papalităţii. Conducătorul roman spunea: "Dacă nu vreţi să primiţi pe fraţii care vă aduc pacea, veţi primi duşmanii care vă vor aduce războiul. Dacă nu vă uniţi cu noi pentru a arăta saxonilor calea vieţii, veţi primi de la ei lovitura de moarte" (J. H. Merle D'Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b.17, cap.2). Acestea nu erau simple ameninţări. Războiul, intriga şi înşelăciunea au fost folosite împotriva acestor martori ai credinţei biblice, până când bisericile din Britania au fost distruse sau obligate să se supună autorităţii papei. În ţările de dincolo de jurisdicţia Romei au existat timp de multe secole grupe de creştini care au rămas aproape cu totul libere de corupţia papală. Ele erau înconjurate de păgânism şi, în desfăşurarea veacurilor, au fost contaminate de rătăcirile lui; dar au continuat să privească Biblia ca singura regulă de credinţă şi au primit multe dintre adevărurile ei. Aceşti creştini credeau în perpetuitatea Legii lui Dumnezeu şi păzeau Sabatul poruncii a patra. Biserici care au ţinut la această credinţă şi practică au existat în Africa Centrală şi printre armenii din Asia. Dar printre aceia care au rezistat abuzurilor puterii papale, valdenzii au stat în frunte. Chiar în ţara în care papalitatea şi-a stabilit scaunul, acolo i s-a rezistat cel mai puternic înşelăciunii şi corupţiei ei. Timp de veacuri, bisericile Piemontului şi-au păstrat independenţa; dar în cele din urmă a sosit timpul când Roma a insistat să se supună. După lupta fără rezultat împotriva tiraniei ei, conducătorii acestor biserici au recunoscut, chiar împotriva voinţei lor, supremaţia puterii căreia lumea întreagă se părea că plăteşte tribut. Însă, au fost unii care au refuzat să se supună autorităţii papei sau prelatului. Ei s-au hotărât să păstreze credincioşia faţă de Dumnezeu şi să păstreze curăţia şi simplitatea credinţei lor. S-a produs o despărţire. Aceia care au rămas la vechea credinţă s-au retras; unii, părăsind Alpii natali, au ridicat steagul adevărului în ţări străine; alţii s-au retras în văile singuratice şi în fortăreţele stâncoase ale munţilor şi acolo şi-au păstrat libertatea de a se închina lui Dumnezeu. Credinţa care timp de veacuri a fost ţinută şi învăţată de către creştinii valdenzi era în contrast evident cu învăţăturile rătăcite impuse de Roma. Credinţa lor religioasă era întemeiată pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu, adevăratul sistem al creştinismului.
