A doua categorie, legendele istorice sau despre istoria civilizaţiei , înglobează naraţiuni bazate pe nuclee sau segmente ale istoriei naţionale, prezentând eroi civilizatori, reali sau fabuloşi, întemeietori de forme culturale (ţări, localităţi etc.).
Legendele istorice sunt o oglindire a trecutului, uneori povestiri despre lucruri petrecute, aşa cum au fost luate de la înaintaşi, bazate pe amintiri sau pe închipuirea faptelor descrise. De cele mai multe ori aceste întâmplări au şi un nucleu veridic, deşi nu se identifică cu istoria. Legendele istorice vorbesc despre figurile istorico-fantastice, în mică măsură despre personaje istorice străine, despre figurile istorice naţionale, haiduci şi căpetenii de răscoale, domnitori, figuri feminine ce au rămas în istorie, personaje locale şi diferite alte întâmplări care zugrăvesc trecutul.
Dintre legendele populare istorice româneşti expun câteva dintre titlurile care se referă la:
• Figuri istorico-fantastice: Domnul de rouă; Împăratul Cioană; Românaş; Leri-împărat;
• Căpetenii de răscoale: Avram Iancu şi împăratul Frantz Josef; Horea;
• Voievozi: Dragoş-vodă; Uţa Vrăjitoarea; Visul lui Negru-vodă; Valea Doamnei. Colţul Doamnei;
• Domnitori: Mircea cel Mare; Ioan Corvin şi Corbul; Vlad Ţepeş; Ştefan cel Mare şi îngerii; Petru Rareş şi arcaşul; Mihai Viteazul şi Stroe Buzescu; Răsplata domnească.
Legendele mitologice cuprind apariţiile, existenţele şi lucrurile supranaturale, înfăţişându-ne o lume de fantasme. Aceste legende, cele mai numeroase şi cu încărcătură poetică deosebită, include naraţiuni despre soarta omului şi fiinţele mitice care o modelează (ursitorile, norocul etc.), despre moarte, strigoi, stafii, strămoşi, despre locuri rele, bântuite de spirite, despre fiinţe supranaturale ca vâlvele, ştimele, ielele, muma pădurii, fata pădurii, omul nopţii, zmei, balauri, pricolici, Samca şi Sîla-Samodiva, pitici, uriaşi, blajini, căpcăuni, vârcolaci, despre diavol şi formele sale de manifestare, despre efectele plantelor magice ca iarba fiarelor, mătrăguna, usturoi etc., despre persoane cu însuşiri şi puteri magice ca vrăjitorii şi solomonarii, legende despre comori etc..
Câteva teme de mai sus sunt cuprinse în legendele: Moartea; Uriaşii şi românii; Solomonarul şi Balaurul; Dealul [Peştera] zmeilor; Lacul fără fund; Norocul şi mintea; [Domnul de rouă]; Povestea Vrancei. Legendele religioase ne înfăţişeză figurile biblice, sfinţii şi sărbătorirea lor, obiceiuri şi sărbători legate de alte zile precise ca şi sărbătorirea unora dintre zilele săptămânii.
Legendele religioase integrează legendele: Sfântul Ilie. Tunul. Pălie; Cain şi Avel; Dumnezeu şi Andrei; Sfârşitul lumii va fi când nu se vor mai face ouă roşii.Atunci Iuda va reuşi să roadă lanţul cu care este ţintuit; Pământul se va aprinde din sângele Sfântului Mihail; Zilele săptămânii; Sfânta Duminică şi Sfântul Ilie; Cele nouă babe cu nouă cojoace etc.
Construcţia compoziţională a acestor legende este adesea cea caracteristică legendelor propriu-zise, compuse din câteva motive scurte.
Destul de frecvente sunt însă legendele cu caracter de basm, întâlnite mai ales în categoria etiologică şi în unele din legendele istorice (personajele istorico-fantastice). Dezvoltarea acestora merge pe linia basmelor, prin amploarea narativă, prin încercările la care este supus eroul. Aceste trăsături nu tind însă spre o tipizare ca în basme, ci dimpotrivă, către individualizare; nu se ajunge la o largă generalizare a situaţiilor în afară de timp şi spaţiu, ci la localizare.
S-ar putea ca aceste legende să constituie forma de trecere spre basmele de mai târziu sau dimpotrivă, sa reprezinte o influenţă mai recentă a ultimelor asupra celor dintâi, pe plan general, iar în unele cazuri să fie acţiunea povestitorului, bun deţinător al tradiţiei de basme.
Mai rar întâlnim şi legende cu caracter de snoavă. În ciuda tonului ce pare glumeţ, funcţia lor este explicativă, nu de batjocură. Nu avem de-a face în nici un caz cu snoave-legende. Astfel se prezintă unele legende despre crearea femeii sau despre originea unor popoare, cu presupusele lor trăsături caracteristice.
Naraţiunea legendei are o compoziţie tripartită, cu diluarea sau rezumarea unor părţi, în funcţie de talentul povestitorului: prologul cu determinarea spaţială şi temporală; fabula, întâmplarea extraordinară, blestemul sau binecuvântarea, metamorfoza; partea finală cu explicaţii de natură morală sau utilitară.
Formulele legendei au echivalenţe atât în legendele antichităţii greco-romane, cât şi în primele lucrări cu caracter istoric: „La începutul începuturilor, când nu era nici lumină , nici apă, nici pământ şi nici umbră de vietate...”, „La început de începuturi...”, „Prima dată...”, „În vremea aceea...”, „Se spune...”.
Din lectura legendelor ne putem face o idee despre „timpul” când a avut loc întâmplarea excepţională narată sau când a trăit cutare personaj. În felul acesta, putem vorbi de o stratificare a legendei care ar conduce la configurarea unor etape în istoria umanităţii consemnată în legende:
• în vremea genezei, în timpul fabulos al începuturilor;
• în timpul când astrele erau foarte aproape de pământ şi fiinţele divine aveau şi o existenţă terestră;
• naraţiuni care se referă la existenţa popoarelor mitice;
• acţiune plasată în timpul potopului;
• înainte şi după formarea statelor feudale;
• naraţiuni care se referă la eroii neamului (domnitori, conducători de răscoală, haiduci etc.). Legenda are o compoziţie uni-episodică, dar întâlnim şi legende compuse din două episoade şi chiar legende-basm.
Indiferent de numărul episoadelor, legenda e construită pe oopoziţie care provoacă traiectul naraţiunii şi justifică metamorfoza sau modificarea statutului iniţial al eroului.
Legendele sunt unele dintre încântătoarele bogăţii culturale pe care fiecare dintre noi ar trebui să le deţină în minţile noastre, să le citim şi să le răscitim. Din acestea afli foarte multe lucruri şi poţi povesti multe, ele având şi multe valori morale. Sunt binevenite aceste legende ale românilor, fiind o sursă bogată de informaţie, copiii adorându-le, deoarece sunt şi foarte uşor de înţeles. Cititorii acestor legende nu au vârstă, după părerea mea, eu citindu-le cu mare interes, satisfacţie şi încântare.
3.Legenda etiologică – Povestea Florii Soarelui
Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru şcolari şi peşcolari.
Legendele păsărilor şi plantelor îşi au locul lor în operele unor scriitori care s-au inspirit din creaţia populară: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Călin Gruia, Alexandru Mitru etc. Aceştia dau viaţă şi prospeţime unor adevăruri ştiinţifice, adevăruri transfigurate prin modalităţi artisitice originale, bogate în resurse morale. Semnificativă e legenda Povestea florii – soarelui, de Călin Gruia, cu o structură complexă, asemănătoare basmului, în care sunt folosite modalităţi artistice variate pentru a explica originea şi trăsăturile plantei.
Din punct de vedere ideatic, legenda transfigurează, prin alegorie, destinul tragic al “fetei lui Ştefan-Vodă”, al omului afectat de lupta forţelor opuse. Ţesătura metaforică şi hiperbolică a motivelor muţeniei, blestemului, predestinării, Soarelui şi Lunei, din perspective reală şi supranaturală, reprezintă un pretext pentru a nuanţa, în reverberaţii lirice şi dramatice, trăsături general – umane opuse: bine –rău, viaţă – moarte, bunătate – răutate, lumină – întuneric.
Compoziţia. Legenda Povestea florii-soarelui de Călin Gruia, este organizată în episoade narrative, întretăiate de pasaje descriptive. Acţiunea e structurată pe două planuri ce se întrepătrund: planul concret şi cel transfigurat, care păstrează datele existenţiale. Evenimentele sunt circumstanţiale în “spaţiul acestui pământ”, folosindu-se timpul trecut (“pre vremea lui Ştefan cel Mare”).
Naraţiunea legendei Povestea florii-soarelui începe firesc, aducând în prim plan imaginea “fetei lui Ştefan – Vodă”. Fata, deşi este de o frumuseţe unică, e mută, fapt ce provoacă o tristeţe copleşitoare voievodului. Acesta caută leac, sfătuindu-se cu cărturarii şi vracii cei mai vestiţi ai timpului, dar fără rezultat. Într-un târziu, o bătrână aude de necazul domnului şi se prezintă în faţa acestuia cu gând să-l ajute.
De la episodul venirii bătrânei la domnul întristat, intriga se nuanţează. Bătrâna îl povăţuieşte pe Ştefan să cheme Soarele la un ospăţ, unde odrasla sa “avea să prindă grai, dacă îl va săruta pe alesul invitat”. Acest moment determină imprevizibilul întâmplărilor şi al episoadelor. Sfatul bătrânei părea, pentru moment, că adduce o rază de speranţă în sufletul voievodului. Dar Piază-Rea, personaj malefic, forţă a răului, symbol al intrigii şi vicleniei, prin vorbe meşteşugite încurcă şi zădărniceşte dezlegarea fetei de “bluestem”, anunţând Luna de “necredinţa Soarelui”.
Reacţiile Lunii – zână rea – sunt surprinse în imagini întunecoase, exprimate în stil direct şi indirect, cu tonalitate de ură – bocet şi imprecaţie. Ea îşi blestemă condiţia de zână, şi nu cea de femeie, ce i-ar fi adus mai multă fericire. Jură că se va răzbuna pe vodă.
Însuşirile supranaturale şi contrastante ale personajelor dau pregnanţă mesajului, în gradarea episoadelor, începând cu “noaptea ospăţului”. Astfel, “Luna s-a ascuns sub sprânceana codrului ca s-o zdrobească pe fată”, iar “Soarele, un Făt-Frumos de lumină, petrecea cu Vodă şi cu toţi curtenii”.
Punctual culminant al naraţiunii se realizează prin suprapunerea planurilor şi a forţelor conflictuale: “Când la sfârşit, veni la ospăţ şi fata Domnului, ea cade în genunchi în faţa Soarelui şi-I cere o gură de mântuire”, dar “Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de bluestem, şi i-a topit chipul în floarea glbenă. Vodă şi mesenii plâng pentru povestea tristă a fetei”.
Deznodământul legendei e înfăţişat prin împletirea planului fantastic cu cel real. Astfel, “Soarele furios face vânt Lunei, iar pe copilă o ia în palmă şi-o sădeşte în grădină”, ca s-o aibă aproape şi ca să se mai mângâie tatăl ei.
În finalul legendei, cititorul este redus în planul concret, explicându-se cu maximă precizie şi simplitate, originea şi metamorfoza florii soarelui, trăsăturile ei: “De atunci, floarea-soarelui, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce chipul întristat înspre strălucirea craiului zilei, cerându-I sărutarea mântuitoare”.
4.Legenda geografică – Babele
Şi legendele geografice sunt reprezentări ale zbuciumatei noastre istorii, reunite într-un spaţiu şi într-un timp mitic, oferind micilor cititori sau ascultători momente de adâncă vibraţie sufletească. Asemenea texte au un ascendent instructiv-educativ şi formativ, pentru că au la bază povestiri şi interpretări ale unor sentimente şi atitudini nobile ale străbunilor noştri. Caracterizând personajele, copiii vor fi pătrunşi de sentimente de admiraţie şi respect faţă de vitejia şi virtuţile morlae ale neamului nostru.
Izvor de cunoaştere şi educaţie, legendele geografie îşi trag seva din istorie, din istoria fiecărui punct geografic. Explicând originea unor denumiri geografice, legendele oferă copiilor bogate informaţii toponimice, meteorologice, etnografice şi mitologice, exemplu de patriotism vibrant (Babele, Povestea Vrancei, Feciorul care şi-a pierdut mama)
În legenda populară Babele nota de poveste este dată de introductivul „dicitur” („se spune”), prin care este adusă în prim-plan imaginea mitică a Dochiei, transfigurarea metaforică a Daciei. Jocul invrsiunilor şi al metaforelor în propoziţii şi fraze nuanţează aparenta ambiguitate a condiţiei personajului mitologic al legendei:
„Ea era fiica unui împărat vestit şi era aşa de frumoasă că toţi fiii de crai o peţiseră, dar ei nici unul nu-i plăcea.”
Refuzul „frumoasei fete” este subînţeles, acest fapt având consecinţe tragice asupra destinului ei. Notaţiile narative, exprimate în stil oral abuziv ajută cititorul sau auditoriul sa intuiască în gesturile fetei Dochia destinul dramatic al Daciei în timpul lui Decebal, rîzboaile acestuia cu Traian, împăratul romanilor.
În structura legendei, definitî concis, simplu, sobru, se relevă demnitatea străbunilor noştri, transfigurată în imagini mitologice şi gesturi magice:
„Biata fată, când a auzit, de frică să nu cază în mâna lui s-a dus la o vrăjitoare şi a rugat-o s-o prefacă într-o babă urâtă şi zbârcită."Metamorfozată într-o babă, fata şi-a luat nişte oi, „s-a îmbrăcat cu nouă cojoace”, luând drumul spre pădure, iarna, unde a sfârşit dramatic, o dată cu venirea înşelătoarelor zile ale babelor: Când şi-a zvârlit ultimul cojoc, unde începe deodată un vânt aşa de puternic, încât o îngheaţă ... şi o prefăcu într-o stannă de gheaţă.”
5. Legenda istorică – Condeiele lui Vodă , Legenda Vrâncioaiei
Analiza textelor epice cu ajutorul lecturilor explicativă, comprehensivă şi interpretativă, trebuie să pună în valoare resursele educative cognitive, estetice şi morale ale textelor, prin strategii care solicită în mare măsură resorturile afective. Prin intermediul acestor texte în clase II-IV, elevii se întâlnesc cu cele mai semnificative momente din istoria popoului român, cunosc fapte de vitejie ale înaintaşilor, figuri de eroi ai poporului român.
Citirea textelor cu conţinut istoric determină familiarizare cu şi formarea unor reprezentări cât mai corecte cu privire la unele noţiuni istorice, cum sunt cele privitoare la cronologie (epocă, perioadă, mileniu, secol) sau referitoare la viaţa economică (muncă, îndeletniciri, unelete) sau cu privire la organizarea socio-politică (clasă socială, formă de stat, război // pace, dreptate // nedreptate, exploatare // libertate, suveranitate // suzeranitate). Acest gen de texte urmăreşte prin accesibilizarea mesajelor / ideilor lor să cultive sentimente / atitudini-valoare, în special patriotismul, manifestat sub forma mândriei de a fi român, a curajului de a lua decizii şi a dorinţei de a fi bun, drept, moral.
E important să avem în vedere că sentimentele nu se învaţă aşa cum se însuşesc noţiunile ştiinţifice, ci sentimentele se trăiesc. A trăi sentimentele declanşate prin forţa evocatoare a faptelor de eroism înseamnă, în primul rând, a înţelege semnificaţia / sensul acestor fapte, precum şi limbajul specific, folosit în aceste texte. Textele cu conţinut istoric sunt destul de numeroase în manualele de limba română pentru clasele a II-a – a IV-a, unele dintre ele înfăţişând fapte istorice prin intermediul legendei sau al altor creaţii literare, ca de exemplu al poemului eroic sau al povestirilor / al schiţelor, cum am mai arătat, iar altele se apropie prin conţinutul şi forma de prezentare de textele întâlnite în manualele de istorie, prezentând personalităţi istorice - cum ar fi Nicolae Bălcescu, după Ioan Ghica, Alexandru Ioan Cuza, de Victor Eftimiu - putând fi incluse şi la tema personalităţi, exemple, modele, alături de Ştefan Luchian, Grigore Alexandrescu, Henri Coandă, Tudor Vladimirescu, Victor Babeş şi alţii.
Indiferent de deosebirile sub care apar, textele istorice înfăţişează date, fapte, fenomene sociale care nu pot fi prezentate pe calea intuiţiei directe. În cuprinsul lor se întâlnesc o serie de termeni şi denumiri noi pentru elevi, care redau culoarea epocii respective. Limbajul unor texte aru un caracter specific, aşadar este evident că înţelegerea lor creează elevilor anumite dificultăţi comparativ cu alte categorii de texte.
O categorie aparte a textelor o constituie legendele istorice. Explicând geneza unui lucru, a unul fenomen, caracterul aparte al unui eveniment istoric, legendele apelează de obicei la elemente fantastice. Datorită acestor caracteristici, precum şi al unui limbaj specific mai greoi, legendele istorice prezintă unele dificultăţi în înţelegerea lor. Dificultăţile nu apar atât în înţelegerea faptelor, cât mai ales în ceea ce priveşte înţelegerea semnificaţiilor acestor fapte. Dacă s-ar parcurge ca un text oarecare, ar fi periclitat sau estompate tocmai valenţele afective ale faptelor neobişnuite, ceea ce ar constitui o pierdere irecuperabilă. Faptele de legendă, oricât de mult ar impresiona, se pot uita în cele din urmă; semnificaţia lor, înţeleasă însă corect, îşi va pune amprenta pe întregul comportament al elevilor. De aceea în abordarea acestor categorii de texte, întâlnite încă din clasa a II-a, se cere un mod de analiză care din prima oră / lectură explicativă să asigure nu numai înţelegerea evenimentelor şi a faptelor de legendă, cât mai ales semnificaţia acestora în scopul valorificării lor sub raport educativ. În acest sens, în afara povestirii învăţătorului, caldă, nuanţată, expresivă, cu o intonaţie adecvată, cu pauzele şi gesturile cele mai potrivite, care să emoţioneze şi să menţină atenţia elevilor, o importanţă deosebită o au întrebările mai mult retorice în prima oră, care să focalizeze atenţia asupra mesajului, să îi pregătească psihologic pe elevi, astfel încât în ultima lectură , interpretativă, după ce vor fi înţeles conţinutul, să poată realiza transferul de la personaj la propria lor identitate de la trecut la prezent.
Astfel întrebările extratextuale, deschise, interpretative vor avea acest rol de mobilizare afectivă, psihologică, de pregătire a accesului spre sensurile alegoric, anagogic, mistic, care nu sunt accesibile decât prin iniţiere, aşadar nu trebuie amânate până la ultima lectură, ci trebuie pregătite treptat pe parcursul celor cel puţin trei relecturi.Legendele restituie istoriei nu numai fapte ale eroilor noştri populari, ci şi o bogăţie de valori morale exprimate într-o limbă simplă şi expresivă. Istoria naţională povestită de poporul însuşi, în legendele sale, are căldura faptului trăit, la care naratorul participă sufleteşte.Legendele istorice relevă, în formă concisă şi sobră, având mărcile stilului oral, faptele oştenilor români şi ale domnitorilor care au pătruns în conştiinţa şi tradiţia poporului, ca simboluri ale demnităţii naţionale (Negru-Vodă, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul).
În asemenea legende, personajele sunt realizate la interferenţa dintre realitate şi mit. Domnitorii ţărilor române se bizuie pe virtuţile oştenilor: credinţa, inteligenţa, vitejia. Patriotismul voievozilor români, ca şi al oştenilor, este o însuşire firească, sensul existenţei lor fiind slujirea intereselor neamului.
Legenda populară Condeiele lui Vodă înfăţişează cu concizie şi simplitate un fapt istoric semnificativ: politica de prietenie a lui Mircea cel Bătrân cu ţările vecine (aici Lehia) şi pregătirea ţăranilor pentru apărarea ţării împotriva duşmanilor vremelnici.
Subiectul creaţiei este simplu, expoziţiunea şi intriga sunt dispuse circular. Trăsăturile personajelor se desprind din selecţia şi acumularea unor fapte şi situaţii suggestive, evocate prin naraţiune şi dialog.
Prin câteva notaţii narative şi mai ales printr-o scenă dialogată, se pune accent pe semnificaţia drumului lui Mircea, de la Târgovişte “spre ţara Leahului”, “ca să facă legătură cu craiul, asupra ameninţării duşmane”.
De exemplu în Legenda Vrâncioaiei se vor putea pune următoarele întrebări intratextuale sau comprehensive (închise – cu un singur răspuns găsit în text) // extratextuale sau interpretative (deschise – de tipul da, nu sau cu mai multe variante de răspuns), care vor putea fi extrapolate şi la alte texte:
Intratextuale sau comprehensive / un răspuns în text
Extratextuale sau interpretative / mai multe răspunsuri subiective
• Cine sunt personajele din legendă?
• Când se petrece acţiunea?
• Unde stătea bătrâna?
• Ce semnificaţie are faptul că baba era vădană? (singurătate, tristeţe, bătrâneţe etc.)
• Ce valenţe dă acest detaliu gestului ei de a-şi dărui feciorii domnitorului pentru luptă? (eroice, de curaj, patriotism,sacrificiu personal, cu riscul de a rămâne singură de tot etc.)
• Dar faptul că feciorii erau şapte? (ca-n basme, aveau atribute de personaje supranaturale, viteji, Feţi- Frumoşi etc.)
• Credeţi că întâmplător nu există o dată clară, un an, ci adverbul nedeterminării odată? (timp mitic, fabulos,
• În ce moment al zilei se petrece acţiunea?
• Cum îşi iubea bătrâna feciorii? posibil oricând, chiar se poate repeta şi azi o situaţie similară ş.a.)
• Are vreo legătură acest timp şi detaliile de mai sus cu legenda ca specia literară căreia i se încadrează lectura? (există asemănări între legendă şi basm, elemente supranaturale, nedeterminarea trimite la vremurile începuturilor, de întemeiere, explicare a originii unor fenomene, plante etc.)
• De ce credeţi că stătea pe prispă?
• Ce semnificaţie daţi prispei - din punctul de vedere al construcţiei caselor de ţară (pridvor, hol, culoar, coridor etc.); - din punctul de vedere al locuitorilor de atunci (spaţiu de trecere, de odihnă, contemplaţie a lumii în amurg, după terminarea treburilor, deschidere spre lume, exterior, Dumnezeu); - din punctul vostru de vedere, al cititorului de azi (spaţiu- timp de reflecţie, meditaţie, odihnă activă, admiraţie a frumuseţii lumii, proiecţie a ta în viitor etc.).
• De ce către un amurg de seată se petrece acţiunea? (se terminase cu treaba multă, e momentul când toată lumea se odihneşte la ţară, altcândva nu aveau timp de treburi);
• Ce mai poate semnifica acest moment pentru personajul nostru, bătrâna? (amurgul vieţii, bătrâneţea, apropierea morţii, a sfârşitului etc.);
• dar pentru feciorii ei tineri şi voinici? ( un timp al aventurii, un timp misterios, de ieşire din limitele înguste ale casei şi intrare în lume, un timp al iniţierii în lumea bărbaţilor etc.).
• Ce credeţi că însemna pentru bătrână expresia ca lumina ochilor? (ca viaţa, ca soarele, ca ceea ce am mai drag, mai de preţ pe lume etc.);Voi ce sau pe cine iubiţi aşa?; Pe voi cine credeţi că vă iubeşte aşa? Ş.a
Alte metode şi procedee de prelucrare a mesajului textelor istorice – harta personajelor, reţeaua personajelor, discuţii-reţea ş.a – se găsesc prelucrate în cursul de didactica specialităţii. Esenţa metodei constă în ideea că, deşi nu sunt deosebit de simbolice, aproape toate operele literare ne fac să ne gândim la probleme din viaţa personală, ca şi la probleme general umane. O modalitate simplă de explorare a sensurilor imaginilor şi a simbolurilor dintr-o creaţie literară este să le putem elevilor următoarele trei întrebări:
• Ce înseamnă simbolul / imaginea luptei în povestire?
În lecţia Cântecul lui Mihai Viteazul, de exemplu, sau Lupta de la Vaslui de Mihail Sadoveanu, lupta reprezintă tabloul principal al descrierii sau momentul principal al povestirii.
• Ce reprezintă simbolul / imaginea luptei în viaţa mea? Lupta de la Vaslui condusă de Ştefan cel Mare sau cea de la Călugăreni în care a ieşit victorios Mihai Viteazul reprezintă două dintre multele bătălii duse pentru eliberarea ţării şi a poporului român. Aceste lupte pot fi dintr-un anumit punct de vedere hotărâtoare pentru destinul şi viitorul chiar al nostru. Dacă aceşti eroi n-ar fi existat, poate că noi n-am fi azi aici, cu siguranţă altul ar fi fost cursul destinului nostru.
• Ce semnificaţie are lupta / războiul pentru condiţia umană în genere? În lume au existat şi există şi acum conflicte diverse. De curând au fost războaie în Serbia, Afganistan, Irak etc. Oamenii din lumea întreagă ar trebui să riposteze împotriva războaielor într-o zi, la aceeaşi oră şi atunci poate mai marii vremii îi vor auzi şi vor face eforturi ca să rezolve pe calea dialogului, a tratativelor eventualele conflicte. Ororile, jertfele, pagubele pe care le-au provocat războaiele secole de-a rândul s-au dovedit a fi inutile, aducătoare de spaimă, nelinişte, teroare, fără sens, şi mai ales dezumanizante, ne-au înstrăinat unii de alţii.
Aşa cum ne amintesc de întâmplări din propria noastră viaţă, o operă literară se poate corela cu altele pe aceeaşi temă. Elevii înţeleg mai mult din ceea ce citesc dacă şi-au cultivat capacitatea de a sesiza intertextualitatea, capacitatea de a se gândi la mai multe texte simultan în timp ce explorează o anumită problemă / temă literară.
Itemi pentru evaluare:
1.Comentaţi fragmentul următor din legenda Un ostaş de-al lui Ţepeş, indicând resursele artistice care o apropie de snoavă. 2.Idenificaţi şi explicaţi prezenţa elementelor de basm şi meditaţie filosofică în legenda Povestea florii-soarelui, de Călin Gruia. 3.Având la dispoziţie fragmentul următor din legenda populară Condeiele lui Vodă, comentaţi arta nuanţării trăsăturilor morale ale personajelor.
4.Demonstraţi care sunt modalităţile de receptare a legendei populare Condeiele lui Vodă / Babele la clasele primare, după modelul oferit la Legenda Vrâncioaiei.Alcătuiţi un proiect didactic / o secvenţă de proiect didactic din care să reiasă mijloacele de accesibilizare a mesajului artistic- comprehensiunea vs. interpretarea. 5.Argumentaţi printr-o viziune contrastivă a comprehensiunii şi interpretării după modelul propus la Legenda Vrâncioaiei răspunsul la întrebarea: Textul Babele este doar o legendă geografică? 6.Realizaţi un eseu de 2-4 pagini în care să prezentaţi valori cognitive, estetice şi morale a trei tipuri de legende diferite accesibilizate elevilor din ciclul primar.
BASMUL
1. Definiţie. Clasificare
2. Tematică.Trăsături caracteristice
3. Particularizări- exemple
4. Dimensiuni ale fantasticului
Plăsmuiri ale minţii şi fanteziei populare, basmele transpun într-un univers fantastic, fabulos, probleme majore ale vieţii oamenilor, comori de înţelepciune şi experienţă seculară, năzuinţe şi aspiraţii, credinţa în bine şi frumos. 1. BASMUL. – definţie, tematică, structuri compoziţionale, trăsături
caracteristice. a. Definţie : Specia genului epic, naraţiune în proză, îndeosebi, şi mai puţin în versuri în cuprinsul căreia cu mijloace tradiţionale se povestesc întâmplări fantastice, puse pe seama unor personaje sau forţe supranaturale din domeniu irealului. .Basmul este specie a genului epic, naraţiune în proză îndeosebi şi mai puţin în versuri, în cuprinsul căreia, cu ajutorul unor mijloace tradiţionale se povestesc întâmplări fantastice, puse pe seama unor personaje sau forţe supranaturale, din domeniul irealului.
G. Călinescu considera basmul “o operă de creaţie literară” cu o geneză specială, o oglindire a vieţii în moduri fabuloase, un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală.
2.Teme şi motive:
Tema generală a basmului este lupta dintre bine şi rău, caracterizată însă diferit ca luptă între dreptate şi nedreptate, adevăr şi minciună, curaj şi laşitate, bunătate şi răutate, hărnicie şi lene, generozitate şi egoism. I. legători români: Petre Ispirescu, Ion Pop Reteganul, Ovidiu Bârlea. II. Culegători şi creatori: - în literatura română: Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ioan Slavici,
Alexandru Vahuţă, Barbu Delavrancea, Mihail Sadoveanu. - în literatura universală: Ch. Perrault, Fraţii Grimm, H.C.Anderson,
A.Puşkin, M.Gorki, A. de Saint Exupiry. Dintre motivele frecvent întâlnite în basme s-ar putea enumera: - existenţa umana limitată la timp( Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă
fără de moarte) - mama vitregă (Fata babei şi fata moşneagului) - eliberarea astrelor (Greuceanu) - împlinirea unui legământ, a unei meniri (Ursitorile, Frumoasa din
pădurea adormită de Fraţii Grimm) Aceste motive pot exista în cuprinsul aceluiaşi basm.
Basmele dezvoltă o temă generală , aceea a luptei dintre bine şi rău, determinată de complexitatea vieţii şi prezentată într-o mare varietate de aspecte conflictuale:
- sociale (bogăţie-sărăcie, exploatare-lupta împotriva acesteia);- morale (lene-hărnicie, îngâmfare-modestie, laşitate-curaj, viclenie-cinste, minciună-adevăr, egoism-generozitate);
- estetice(curăţenie-frumuseţe). Majoritatea basmelor soluţionează conflictul prin victoria forţelor binelui asupra forţelor răului.
Finalul tragic desprinde basmul “Scufiţa Roşie” de Ch. Perrault din şirul celor încadrate în această schemă tip, în care binele învinge răul. ”Morala” explică această atitudine a scriitorului prin faptul că povestea se adresează şi vârstelor în care raţiunea trebuie să devină latura dominantă cu menirea de a ne chezura faptele. Astfel: “...n-are rost să fim măcar miraţi Atuncia când de lup suntem mâncaţi.”
Forţele binelui sunt reprezentate de personaje care au însuşiri pozitive de caracter: vitejie, cinste, modestie, generozitate, spirit de sacrificiu, puritate sufletească, curaj, frumuseţe fizică şi sufletească, sensibilitate.
a. Structură şi compoziţie
Definirea basmului subliniază ca notă caracteristică, prezenţa miracolului, fantasticului, deci desfăşurarea epică a acestuia cuprinde întâmplări supranaturale.
Naraţiunea, împletind miracolul, fantasticul cu realul, se structurează într-un anumit tipar compoziţional. Timpul desfăşurării acţiunii are fie valori arhaice, fie fabuloase, toate aduse într-un etern prezent – Curgerea lui are alte ritmuri decât cele fireşti, sunt posibile întoarceri în trecut, opriri ale prezentului, trăiri în viitor.
Aceste valori ilustrează aspiraţiile omului de a învinge o categorie obiectivă a existenţei.
Spaţiul este alcătuit fie din elemente reale reorganizate într-o modalitate nouă, specifică basmului, fie din elemente fantastice ca tărâmul celălalt, codrul de aramă etc.
Caracteristice sunt formulele tradiţionale consacrate, introductive, mediane şi finale, care marchează structura subiectului. Formulele introductive au ca scop prezentarea altor valori ale timpului şi spaţiului, desprinderea din logica realului. Unele sunt succinte “A fost odată ca niciodată” (Făt-Fzrumos din lacrimă), dar altele se realizează prin proză ritmată şi cuprind numeroase elemente pline de umor: “A fost o dată ca niciodată; că de n-ar fio nu s-ar povesti, de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele” (Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de maorte).
Subiectul se organizează gradat, cu ajutorul repetiţiei. Astfel, încercările la care este supus personajul principal sunt, de obicei, trei, şapte, nouă, douăsprezece, fiecare de o dificultate sporită şi evidenţiindu-şi o nouă trăsătură.
Personajele sunt de vârstă, sex, stare socială, structură etică diferită, reale sau fantastice, miraculoase, dar construite în esenţă după aceleaşi modele. Frumuseţea fizică se armonizează cu marile valori etice, iar infirmitatea fizică, urâţenia, cu defectele morale. Ele devin simboluri ale binelui sau ale răului, ale frumosului sau ale urâtului.
Elemente ale miraculosului şi fantasticului sunt prezentate fie prin înzestrarea personajelor cu forţe supranaturale, fie prin metamorfozarea unora sau chiar prin structura iniţială a eroilor. fantasticul îmbracă forme diferite după momentul concret istoric, geografic. natura, prin elementele ei personificate, vine în sprijinul personajelor principale, mesagere ale binelui. Plăsmuirile miraculoase pot fi plăsmuiri ale răului ca: zmei, mume ale pădurii, diavoli etc.
Basmul este o pledoarie pentru valorile extern umane, pentru bine şi frumos, de aceea se adresează tuturor vârstelor, mai ales copilăriei. Prin repetarea unor elemente de structură compoziţională prin liniaritatea personajelor, devine un excepţional material literar accesibil celor mai mici vârste.
3. Tema basmului Făt-Frumos din Lacrimă, scris de Mihai Eminescu este lupta dintre bine şi rău, îmbinând motive ca: paternitatea, prietenia, iubirea. M. Eminescu lărgeşte însă mult, depăşeşte aceste motive tematice prin cuprinderea unor probleme de mare profunzime, ca relaţia dintre om şi timp, raportul dintre viaţă şi moarte, sau cosmic şi terestru – ceea ce realul exclude, miraculosul creează ca posibilitate.
Complexitatea tematică generează o bogată structură compoziţională, specifică basmului românesc, oferind un model de pr4elucrare originală folclorului. Miraculosul este diferit şi bogat ca prezenţă în naraţiune. Astfel timpul este al vieţii, dar şi al morţii, al zilei dar şi al nopţii. Prin basmul Făt-Frumos din Lacrimă, M. Eminescu realizează o minunată sinteză a motivelor tematice şi a elementelor de structură compoziţională specifice basmului românesc, oferind un model de prelucrare originală a folclorului.
Fata babei şi fata moşneagului de Ion Creangă constituie o înfăţişare veridică a realităţii printr-o permanentă interferenţă între elementul real şi cel fantastic. Profilul fizic şi spiritual al personajelor se conturează treptat, pe măsura derulării firului epic, printr-o gamă bogată de procedee artistice.
Tema basmului Albă ca Zăpada de Fraţii Grimm este răutatea mamei vitrege, moment frecvent întâlnit în basmele tuturor popoarelor. Personajele principale sunt concepute în antiteză: Mesajul basmului este victoria dreptăţii şi a bunătăţii asupra nedreptăţii şi răului.
Scufiţa Roşie de Ch. Perrault este una din poveştile cele mai îndrăgite de copii. Tema o constituie prezentarea urmărilor tragice ale naivităţii şi credulităţii, iar mesajul subliniază necesitatea cunoaşterii realităţii.Pornind de la un motiv de largă circulaţie în folclorul naţional şi universal (Europa, Asia, America), Creangă a creat povestea Capra cu trei iezi. Este prezentată drama unei mame ai cărei copii au fost ucişi fără milă şi care va pedepsi după merit pe cel care a călcat în picioare legile nescrise ale omenirii.
După originea lor, basmele pot fi populare şi culte, cele populare fiind supuse variabilităţii, datorită circulării lor pe cale orală, cele culte rămânând în forma în care au fost create.
În basmul Făt Frumos din Lacrimă personajul care întruchipează forţele binelui, Făt Frumos este viteaz, curajos, generos, cu un simţ al datoriei frăţeşti.
Făt Frumos îl va scăpa pe fratele lui de cruce, fiul împăratului vecin, de Mama Pădurilor care-i cerea, drept bir, tot al zecelea copil al supuşilor săi. Făt-Frumos renunţă la bucuriile dragostei spre a-i oferi fratelui său de cruce aceleaşi bucurii răpindu-i-o pe fată.
În Fata babei şi fata moşneagului de Ion Creangă, fata moşneagului este frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. Ea, deşi “horopsită” de maşteră ş de fata ei, “era o fată răbdătoare, căci altfel ar fi fost vai şi amar de pielea ei”. Era copleşită de o mulţime de treburi, fără să mulţumească totuşi pe babă şi pe “odorul de fiică-sa”. “Fata moşneagului la deal, fata moşneagului la vale; ea după goteje prin pădure, ea cu trebăluitul în spate la moară, ea în sfârşit, în toate părţile după treabă. Cât era ziulica de mare nu-şi mai strângea picioarele; dintr-o parte venea şi în alta se ducea.”
Fata moşneagului, ajunsă la Sf. Duminică, o slujeşte cu credinţă, gătind, spălându-i şi hrănindu-i “copilaşii” (balauri şi tot felul de jivine de care “foigăia” pădurea). Modestă din fire, fata îşi alege ca răsplată “cea mai veche şi mai urâtă” ladă din podul stăpânei. Cuptorul, fântâna, părul şi căţeluşa (mai degrabă fiinţe şi obiecte personificate, decât elemente fanôastice) o răsplătesc din belşug cu, plăcinte crescute şi rumenite, cu “apă limpede cum îi lacrima, dulce şi rece cum îi gheaţa”, cu “pere galbene, ca ceara de coapte ce erau şi dulcica mierea” şi cu o salbă de galbeni.
În Capra cu trei iezi, Capra ne apare în două ipostaze: cea de mamă grijulie şi de gospodină pricepută şi harnică. Ea este sensibilă, duioasă, dar îşi urăşte duşmanul perfid şi este neînduplecată în actul justiţiar: “-Ba nu, cumătre, c-aşa mi-a ars şi mie inima după iezişorii mei...”
În Scufiţa Roşie, fetiţa reprezintă bunătatea. Ea este ascultătoare, naivă, credulă, veselă, sensibilă la frumuseţile naturii.
Cenuşăreasa este tipul feminin ideal: frumoasă, bună, cinstită, harnică, modestă, răbdătoare, plină de dragoste şi îngăduinţă faţă de tatăl său, care nu-i ia apărarea, supusă, sensibilă în faţa frumuseţilor naturii. Aşa cum e drept, ea îşi găseşte răsplată cuvenită după faptele şi inima ei.
Personajele negative sunt de obicei fantastice (zmei, balauri, zgripţuroaice, vrăjitoare, iele, strigoi, draci), dar şi reale (mama vitregă, surorile şi fraţii invidioşi, spânul, curteanul, sfetnicul mincinos) – cu chip de monstru, animal sau om, personajele negative sunt dominate de ură împotriva oamenilor, de viclenie, de laşitate, lăcomie, cruzime.
Deşi au o forţă fizică extraordinară, personajele fantastice (zmei, balauri, zgripţuroaice, zmeoaice, muma Pădurii) sunt vulnerabile, nu dispun de inteligenţă, perspicacitate, calităţi indispensabile în confruntare cu duşmanul, de aceea sunt învinse de eroii pozitivi mai slabi, dar cu mai multă minte.
În Făt-Frumos din Lacrimă, forţele răului (muma Pădurilor, baba-vrăjitoarea) urmează trăsăturile fixate de tradiţia folclorică: răutate (aşa mare încât însăţi fiica, Ileana, se dezice de mama sa), viclenie, perfidie, ură împotriva oamenilor împinsă până la limitele furiei autodistrugătoare.
În Cenuşăreasa, prin antiteza de tip alb-negru sunt puternic reliefate defectele mamei vitrege şi ale fetelor ei: mândrie, îngâmfare, dispreţ pentru muncă, răutate de proporţii aproape incredibile, invidie, dorinţă de înălţare prin minciună şi impostură, lipsă de cuvânt.
Fata babei şi fata moşneagului. Lăcomia şi invidia o determină pe fata babei să-şi ia “inima-n dinţi” şi să plece şi ea în lume. Spre deosebire de fata moşneagului, “porneşte cu ciudă trăsnind şi plesnind”. Reface itinerariul fetei moşneagului, dar peste tot “s-a purtat totul hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte”. A oprit copii Sf. Duminici, a făcut bucate afumate, arse şi sleite, încât Sf. Duminică “şi-a pus mâinile în cap de ceea ce a găsit” . Drept răsplată, îşi alege lada cea mai nouă şi mai frumoasă, pe măsura lăcomiei ei.
Capra cu trei iezi. Lupul este de la început un duşman de lup... “care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii”, încărcat de vicii, indiscret/ “trăgea cu urechea la păretele din dosul casei când vorbea capra cu dânşii”, crud (“ştiu că i-aş cârmăşi şi i-aş jumuli...”) crumzimea lui mergând până la acte gratuite (acela de a pune capetele iezilor morţi la fereastră şi de umple pereţii cu sânge). Este un artist al disimulării cu gustul vorbirii protocolare, sintenţioase, ca din scripturi: “Apoi dă, cumătră, se vede că şi lui Dumnezeu îi plac puişorii cei mai tineri”, perfind, insinuînd că ursul ar fi vinovatul. Lăcomia lui este zugrăvită plastic: “Atunci lupul nostru începe a mânca halpov şi golgât, îi mergeau sarmalele întregi pe gât”.
În Scufiţa Roşie lupul reprezintă răutatea, viclenia, lăcomia. Personajele basmului se grupează în cupluri opuse pentru a ilustra tema, pentru a dezvolta şi a rezolva conflictul dintre bine şi rău. Mijloacele esenţiale în crearea lor sunt: hiperbola (înzestrarea cu trăsături peste măsura puterilor omeneşti), antiteza (bine-rău, real- fantastic), personificarea (animalelor, a păsărilor, florilor – capra, iezii, lupul.)
În basme eroii şi acţiunile se grupează după nişte numere fatidice care se repetă. Trei sunt metamorfozările lui Făt-Frumos, trei sunt iezii caprei, Cenuşăreasa merge la mormântul mamei de trei ori pe zi, iar la bal trei nopţi la rând. 7, 9, 12, 17, 77 (3 feciori, 3 fete, 3 zmei, 3 zmeoaice, 3 mări, 3 ţări etc.)
Formele introductive ca: “A fost o dată ca niciodată; că de n- ar fio nu s-ar povesti, de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele, de când se băteau urşii în coade” etc. au ca scop prezentarea altor valori ale timpului şi ale spaţiului, desprinderea de logica realului.
Formulele mediane asigură continuitatea între episoadele, menţinând viu interesul cititorului “Ascultaţi, boieri, cuvântul din poveste, căci d-aci înainte mai frumos îmi este”. Formulele finale reamintesc necesitatea reîntoarcerii la realitate, revenirii în lumea prezentată alegoric.
În general basmele au un caracter moralizator (Capra cu trei iezi, Scufiţa Roşie).
Sub raport compoziţional, acţiunea basmelor se plasează într- un timp arhaic fabulos care creează totuşi impresia unui prezent etern şi într-un spaţiu nedeterminat, dar, în linii mari aceleaşi: codrii neumblaţi, împărăţii îndepărtate, “tărâmul celălalt”, palate şi grădini din aramă, argint şi aur, sau bordeie umile care ascund comori inestimabile, munţi care se bat în capete.
Subiectul se structurează în nişte şabloane cunoscute: feciorul cel mic e întotdeauna mai isteţ, fugarii aruncă în calea zmeoaicei obstacole, mama vitregă goneşte fata moşului, fiinţele cărora li s-a făcut un bine, ajută personajele pozitive.
i. Dimensiuni ale fantasticului şi miraculosului
1. Relaţia basm – elementul fantastic
,,Basmul este un gen vast ( ...), o operă de creaţie literară, cu o geneză specială, o oglindire a vieţii în moduri fabuloase “(G.Călinecu , Estetica basmului).
Etimologic, adjectivul ,,fantastic” provine din latinescul ,,phantasticus” ( în franceyă ,,fantastique” ) şi înseamnă ,,ceea ce nu există in realitate; creat, plăsmuit de imaginaţie; ireal, himeric, incredibil, fictiv”.
În basm există o interferenţă continuă între elementele reale şi cele fantastice, plăsmuite de imaginaţia creatorului popular sau cult.
În cadrul literaturii universale, fantasticul apare în literatura greacă, îndeosebi în poemele homerice Iliada şi Odiseea, se dezvoltă ulterior în Evul Mediu şi în Renaştere. Romantismul, prin inspiraţia, preţuirea şi valorificarea folclorului, stimulează dezvoltarea prozei fantastice, în general: E.T.A. Hoffman, scriitorii mişcării ,,Sturm und Drang” , Goethe, Schiller( în prima perioadă a creaţiei), E.A. Poe, Villiers de L” Isle-Adam.În secolul al XX-lea, fantasticului evoluează spre absurd, fiind o modalitate de abordare a problematicii umane deosebit de complexă. Literatura ştiinţifico-fantastică se dezvoltă mai ales în ultimele decenii ale acestui secol, anticipând diverse domenii ştiinţifice şi tehnice prin transfigurare artistică.
În literatura română întâlnim elementele ale fantasticului în creaţia lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L.Caragiale, Ioan Slavici, Ştefan Petică, Iuliu Cezar Săvescu, Gala Galaction, Al. Philippide, Mihail Sadoveanu ş.a.
Fantasticul cu substrat mitic sau filozofic apare în opera lui Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Stefan Bănulescu, iar cu caracter de anticipaţie este ilustrat de Victor Kernbach, Vladimir Colin, Mihu Dragomir, Ion Hobana ş.a.
TzvetanTodorov defineşte conceptul de fantastic în raport direct cu cel de real şi imaginar. ,,Într-o lume care este evident a noastră, cea pe care o cunoaştem, fără diavoli şi silfide şi fără vampiri, are loc un eveniment care nu poate fi explicat prin legile acestei lumi familiare. Cel care percepe evenimentul trebuie să opteze pentru una din dintre cele două soluţii posibile: ori este vorba de o înşelăciune a simţurilor, de un produs al imaginaţiei şi atunci legile lumii rămân ceea ce sunt, ori evenimentul s-a petrecut într-adevăr, face parte integrantă din realitate, dar atunci realitatea este condusă de legi care ne sunt necunoscute [...]. Fantasticul ocupă intervalul acestei incertitudini” (Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică).
• Izvoarele fantasticului în literatura română se află în creaţia populară şi au fost valorificate artistic de Mihai Eminescu în Făt- Frumos-din-Lacrimă basm în care fabulosul folcloric este de sorginte romantică, iar originalitatea şi arta povestirii constau în: individualizarea peisajului nocturn, prezenţa elementelor macabre şi onirice, comuniunea contingent – transcendent, muzica sferelor etc. ,,El adormi, cu toate acestea-I părea că nu adormise... Peliţele de pe lumina ochiului I se roşise ca focul şi prin el părea că vede cum luna se cobora încet, mărindu-se spre pământ, până ce apărea ca o cetate sfântă şi argintie...ce tremura strălucită... cu palate înalte albe... cu mii de ferestre trandafirii; şi din lună se scobora la pământ un drum împărătesc acoperit cu prund de argint şi bătut cu pulbere de raze. Iară din întinsele pustii se răscoleau di nisip schelete nalte... ci capetele seci de oase... învălite în lungi mantale albe, ţesute rar din fire de argint [...] şi urcau drumul lunii şi se pierdeau în palatele înmărmurite ale cetăţii din lună prin a cărora fereşti se auzea o muzică lunatecă... o muzică de vis...” (Mihai Eminescu, Fat-Frumos- din-Lacrimă)
Acţiunea, ca şi basmul popular, se situează ,,în illo tempore” (,,în vremea aceea”), într-un prezent etern, concretizat prin formula introductivă : ,,În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt şi aci, nu erau decât în germenii viitorului, [...] în vremea veche trăia un împărat întunecat şi gânditor ca miazănoaptea şi avea o împărăteasă tânără şi zâmbitoare ca miezul luminos al zilei”( Mihai Eminescu, Fat-Frumos-din-Lacrimă).
Eroii reprezintă, prin Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, modele ideale din punct de vedere fizic şi spiritual, fiind prezenţi atât în basmul popular, cât şi în cel cult.
Dacă marii creatori ca M. Eminescu, I. Creangă, Fraţii Grimm, Charles Perrault, H.Ch. Anderson adoptă în relatare o viziune originală inconfundabilă, povestitorul popular dezvoltă în aşa fel dsicursul fantastic, încât lasă câmp liber spontaneităţii, care devine o trăsătură proprie basmului folcloric. Astfel se explică mulţimea variantelor.
Tema generală a basmului, lupta dintre bine şi rău, sfârşind cu victoria Binelui se împleteşte cu unele teme secundare. Acestea îmbogăţesc, prin detalii, aspectul general de viaţă de la care pleacă scriitorul, exprimând dragoste, ură, invidie, gelozie, bunătate, răutate etc.
1. Relaţia basm – miraculos - supranatural
Termenii ,,fantastic” şi ,,miraculos” sunt doar parţial sinonimi, în sensul că exprimă imaginarul, irealul, incredibilul, fictivul.
Miraculosul este propriu unor situaţii, întâmplări sau eroi care aparţin unei lumi supranaturale. În acest sens sunt semnificative personajele lui Ion Creangă din Povestea lui Harap Alb: Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Ochilă, sau Păsări-Lăţi-Lungilă care apar înzestraţi cu însuşiri ieşite din comun. Basmul depăşeşte astfel, concretul, ridicându-se, prin abstractizare, la ,,figuri şi simboluri”(H. Wallon (Prefaţă la A. Braumer), Nos livres d*enfants ont menti).
În cadrul relaţiei basm – element miraculos, acesta din urmă devine un auxiliar preţios, în subordinea eroului principal: lac, pădure, stâncă, munte, năframă, cutie(cute) ş.a. ,,Când un erou nu poate ieşi in impas pe căi naturale... recurge la obiecte năzdrăvane miraculoase” ( G. Călinescu, Estetica basmului) Făt –Frumos din basmul lui M. Eminescu, pentru a ieşi din impas, aruncă înaintea babei care-l urmăreşte o perie, ocute şi o năframă, care devin pe rând, pădure, stâncă, lac.
Dezideratul de a fi invulnerabil prin hainele de tinereţe ale împăratuluise soluţionează printr-o năframă vrăjită.
,,O astfel de năframă năsădită şi vrăjită capătă de la Sfânta Joi, Petre, cine-o poartă, fulgerul nu-l ajunge, sabia nu-l taie şi gloanţele sar de pe trupul lui...”(Ioan Slavici, Zâna Zorilor).
Miraculosul include şi personaje sau întâmplări care aparţin unei lumi supranaturale. Confidenţii eroului pot fi Sfânta Miercuri, Sfânta Duminică, calul sau personajele cosmogenice: Zorilă, Murgilă, Miez de Noapte, Decuseară.
Adversarii sunt zmeii, balaurii, diferiţi monştri, fraţii ipocriţi, mamele vitrege, Jumătate-de-Om-pe-Jumătate-de-Iepure-Şchiop, Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne, Muma Pădurii, Spânul ş.a.
Situarea personajelor la antipod, caracterizarea lor prin intermediul antitezei potenţează înţelegerea mesajului etic şi estetic. Chiar dacă sfârşitul este previzibil, prezenţa fabulosului, a miraculosului şi a supranaturalului, care include, de fapt, primii doi termeni, menţine treaz interesul ascultătorului pe tot parcursul desfăşurării firului epic.
1. Alte coordonate ale basmului
1) atemporalitatea – se exprimă prin formula introductivă: ,,A fost odată ca niciodată...pe când erau muştele cât găluştele / Şi le prindeau vânătorii cu puştile; ... pe când purecele zbura în slava cerului şi se lăsa pe foaia teiului...”.(Dumitru Stăncescu, Fratele Bucăţică). 2) spaţiul poate fi ,,tărâmul celălalt”, tărâmul de dincolo, ,, moşia” Scorpiei, a Gheonoaiei:ţara ,,şerpilor”, a şoarecilor şi corespunde timpuli nedeterminat. Făt-Frumos parcurge spaţii terestre, aeriene sau acvatice, potrivit dimensiunii fantastice a planului epic. 3) visul constituie unul din mijloacele de realizare a dorinţelor
eroului, alături de elementul fantastic a planului epic. 4) metamorfozarea este una dintre multiplele posibilităţi de întruchipări succesive; mâncând jar, calul slab şi răpciugos devine frumos şi gata să-şi slujească stăpânul; o fată de împărat se transformă în broască râioasă, iar peste noapte se metamorfozează într-o zână încântătoare
• Tehnica narării
a) nararea lineară implică o expunere uniformă, fără complicaţii, care se realizează la un singur nivel al relatării. Exemplu: Făt Frumos pleacă în căutarea iubitei, cu care se va căsători. b) nararea ascendentă se distinge printr-o relatare mai complexă, conflictul apărând în prim plan. Eroul săvârşeşte lucruri ieşite din comun, situâdu-se la al doilea nivel al relatării. Astfel, în Porcul fermecat, nerespectarea legământului are consecinţe prin gradarea acţiunii spre punctul culminant şi spre deznodământ.
Formula finală urmăreşte readucerea cititorului din tărâmul fantasticului în cel real, prin modalităţi multiple: ironie, glumă, parodie etc.
De exemplu: ,,Iar eu, isprăvind povestea, încălecai pe-o şa şi vă spusei dumneavoastră aşa; încălecai p-un fus, să fie de minciună cui a spus; încălecai pe-o lingură scurtă, să nu mai aştepte nimic de la mine cine-ascultă...”( D. Stăncescu, Alte basme culese din gura poporului).
Întregul discurs fantastic, propriu basmului, se distinge printr- un stil oral, în cadrul căruia adresarea directă, monologul, dialogul, vorbele de duh, proverbele, zicătorile, pasajele exclamative îi cele interogative au rolul de a potenţa oralitatea îi implicit, de a stârni interesul cititorului sau al ascultătorului pentru basm.
3.5. Povestea. Ion Creangă, poveşti nuvelistice şi animaliere
Povestea, străveche plăcere universală pe care o simţim din copilărie, este atât de trainică pentru că, fără îndoială, are o însuşire anume, un principiu deosebit de permanenţă. Mai întâi, pentru că ne duce, în câteva cuvinte, într-o altă lume, în care nu trăim întâmplările, ci le închipuim, o lume în care stăpânim spaţiul şi timpul, în care punem în mişcare personaje imposibile, cucerim după dorinţă alte planete, strecurăm tot soi de făpturi sub ierburile de pe fundul iazurilor, între rădăcinile stejarilor, o lume în care cârnaţii atârnă în copaci, râurile curg spre izvoare, păsări guralive răpesc copii, răposaţi fără odihnă se întorc pe furiş fiindcă au uitat ceva, o lume fără graniţe şi fără legi, în care putem orândui cum ne place întâlnirile, luptele, pasiunile.Povestitorul este înainte de toate cel care vine din altă parte, care îi adună în inima satului pe cei care nu pleacă niciodată nicăieri şi le arată alţi munţi, alte planete, alte spaime şi alte chipuri. Este cel care aduce schimbarea.
3.5.1. Poveştile nuvelistice ale lui Creangă
DefiniţiePoveştile ca şi basmele, sunt de origine populară în care, elementele realului se îmbină cu cele fantastice. Între basme şi poveste nu există deosebiri esenţiale. În primele domină fantasticul, pe când în celelalte el ocupă un loc secundar sau este înlocuit uneori, cu elemente din recuzita superstiţiilor. Deosebirile nefiind totdeauna clare, i-au determinat pe unii creatori de basme să-şi denumească producţiile drept poveşti.
Subiectele basmelor sunt variate şi bogate. Motivele cele mai obişnuite pornesc de la executarea unui legământ, prin forţă, dibăcie sau iscusinţa cu opozante, întruchipări ale răului etc.
Personajele sunt în majoritate, învestite cu puteri supranaturale. Ele sunt grupate în două categorii: unele reprezintă forţele binelui şi altele forţele răului. Ca în cazul poveştilor nuvelistice – populare - finalul reprezintă concluzia sau morala. Fiind dotate cu însuşiri excepţionale, personajele sunt personificări ale bunatăţii,ale dreptăţii ori ale frumuseţii, curajului, vitejiei sau altele, simbolul răutăţii, al laşităţii, al urâţeniei.
Fiind o structură expres narativă, în basm sunt pagini de evocare a unor spaţii stranii, a celuilalt tărâm,a unor ţări sau moşii de păduri, palate, acţiunea fiind plasată într-un timp neverosimil, adică imposibil pentru logica raţiunii obişnuite.”Când curgeau râuri de lapte / Când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe Pământ...”
“Într-un basm totul e simbolic şi universal. În poveste şi nuvelă, nu se observă, ci se demonstrează observaţiuni morale. În “Soacra cu trei nurori” dăm de eternul conflict dintre noră şi soacră; “Capra cu trei iezi” este ilustrarea iubirii de mamă; ”Dănilă Pepeleac” dovedeşte că prostul are noroc; ”Punguta cu doi bani” dă satisfacţie moşilor care trăiesc rău cu babele lor; ”Povestea porcului” verifică adevărul că pentru o mama şi cel mai urât prunc este un Făt-Frumos.” Prezentare generală a operei lui Ion Creangă
Opera literară a lui Creangă nu e întinsă, intră toată într-un volum, iar la prima vedere suntem tentaţi să-i aplicăm autorului propria observaţie despre o fină comparaţie a sa: ”românului i-i greu până se apucă de treabă, că de lăsat îndată se lasă”. Dar se cuvine să nu uităm, pe de o parte că, I. Creangă şi-a consacrat cea mai mare parte a activităţii învăţământului primar, redactării şi tipăririi mai multor lucrari destinate şcolilor, pe de altă parte, că foarte de timpuriu boala i-a slăbit considerabil puterea de muncă şi i-a răpit acel “gust al lucrării “ pe care-l socotea atât de necesar pentru a crea o operă frumoasă şi durabilă. Opera lui Creangă este unică în felul ei: plăcută şi atrăgătoare în anii copilăriei, preţuită şi savantă în tinereţe, nostalgică şi plină de sensuri la bătrâneţe. Ea cuprinde poveşti, povestiri, anecdote şi amintiri din copilărie, alcătuind împreună imaginea vieţii satului moldovean de munte de pe la mijlocul secolului trecut.
Poveştile şi povestirile sunt primele publicaţii ale marelui scriitor. Debutând în 1875 la Convorbiri literare cu “Soacra cu trei nurori”, Ion Creangă continua sa publice poveşti:”Capra cu trei iezi”(1875),””Punguţa cu doi bani”(1876),”Fata babei şi fata moşneagului”(1876),”Dănilă Prepeleac”(1876),”Povestea lui Harap- Alb"(1877) şi altele.
În poveştile sale, Creangă confruntă întotdeauna două principii de viaţă: binele şi răul, iar eroii săi acţionează în numele unuia sau altuia, în conformitate cu caracterele lor. Adânc cunoscător al traiului de fiecare zi al ţăranului în mijlocul căruia a trăit cei mai frumoşi ani ai vieţii, al înţelepciunii populare, Creangă este convins că bun nu poate fi decât omul muncitor, înţelept, harnic, modest.
Astfel de trăsături vor întruchipa şi eroii poveştilor sale: Harap-Alb, fata moşului, Ivan Turbincă, şi alţii care care sunt săritori, gata să ajute pe cei în suferinţă. În opoziţie cu aceste caractere ale personajelor, Spânul cel ipocrit şi viclean, în falsa situaţie de nepot al împăratului, este răutăcios, dispreţuitor, tiran, prin urmare, un exponent al celeilate forţe, răul.
Zgârcenia şi lăcomia strivesc ceea ce este mai frumos şi mai curat în sufletul omului, dezumanizându-l. Astfel, în “Punguţa cu doi bani”, baba zgârcita şi rea trăieşte separat, bucurându-se singură de avutul său. Când moşul cel pofticios se îmbogăţeşte, devine şi el cărpănos şi egoist. Astfel, personajele sunt pedepsite pentru lăcomia lor, dovedindu-li-se că adevărurile şi bunurile adunate sunt vremelnice.
Pe lângă înţelepciune şi hărnicie, modestia este o calitate la fel de preţuită în popor. Tema este tratată de Creangă în “Fata babei şi fata moşneagului”, fata moşneagului - harnică, bună şi ascultătoare - alege drept rasplată pentru munca ei o ladă veche, fără să ştie ce comoară se ascunde în ea, în timp ce fata babei - lacomă, leneşă şi ţâfnoasă - alege lada cea mai mare şi frumoasă, încât abia putea s-o care. Realitatea si fantasticul
Poveştile lui Creangă se caracterizează printr-o îmbinare deosebit de interesantă şi originală a elementelor reale cu cele fantastice. Personajele fabuloase sunt individualizate adesea cu mijloace surprinzător de realiste. Deşi poartă nume de feţi frumoşi, împăraţi, diavoli, scriitorul le percepe ca pe nişte oameni din realitate. Sfânta Duminică, de pildă, din povestea lui Harap-Alb este înfăţişată ca o bătrânică de ispravă, care umbla desculţă să adune buruieni lecuitoare aşa cum făceau babele din Humuleşti. Portretele celor cinci năzdrăvani ce însoţesc în călătoria lui pe Harap-Alb sunt realizate prin modalitatea exagerării specifică folclorului. Gerilă “dihanie de om”, Flămânzilă o “namilă de om”. Vorba lor este şugubeaţă, şi mai ales familiară, iar purtarea asemenea unor ţărani puşi pe glumă şi hârjoană.
Dracul din “Danilă Prepeleac” este o fiinţă nătânga, uşor de păcălit de la minte “care-i mâncau câinii din traistă”, iar moartea din “Ivan Turbincă” este o babă “vlăguită şi înspăimântată” pe care o supun. Miracolul devine astfel, prin reducerea la dimensiunile obişnuitului, un mijloc de zugrăvire a vieţii reale. Zicalele, proverbele, vorbele pe care le folosesc din belşug toate personajele poveştilor, sporesc într-o măsura considerabilă atmosfera vieţii obişnuite de la ţara.
