Sau Cum se filosofează cu ciocanul (1889)
„A ameliora stilul înseamnă – a ameliora ideea şi nimic altceva”, ne spune filosoful.
Cu extraordinara lui formaţie de filolog, căreia i se asociază o vitală percepţie a tendinţelor evolutive ale vorbirii, ca şi a formelor mal vechi, Nietzsche recurge la cele mal diverse resurse şi straturi ale limbii, la o pluralitate de semnificaţii (chiar şi contradictorii) ale cuvântulul, a căror alăturare şi coexistenţă pot să surprindă, să irite, să contrarieze aşteptările cititorului. Instinctul lui Nietzsche în ce priveşte limba se dovedeşte a fi, din perspectiva de astăzi, remarcabil de sigur, de creativ şi, cel mai adesea, de modern (aproape că eşti uneori tentat să spui de-a dreptul: „post-modern”).
El rămâne totuşi sceptic referitor la capacitatea limbii de a exprima adevărul, considerând-o ca pe un mediu întru totul îndoielnic al acestuia, dar şi, în general, sceptic în faţa posibilităţii unei cunoaşteri absolute. Acestei atitudini îi corespunde caracterul lacunar, predilect aforistic, relativist şi paradoxal, nu în ultimul rând ironlc-parodic al scrierilor nletzscheene, care-l obligă pe cititor să-şi abandoneze eventualele preferinţe acordate unui anume „unghi de lectură”, în favoarea unei lecturi globale.
Optând cu necesitate pentru mlădierea rigorii cu totul „germane” a gândlrii sale, Nietzsche realizează o mişcare de alternanţă, o circulaţie între cuvinte şi sensuri – nu lipsită şi de o anume excentricitate —, treceri şi schimbări neaşteptate din şi în registre stilistice diferite. Uneori, printr-un singur cuvânt luat în răspăr ori printr-o întorsătură de frază, Nietzsche preia, mimează, parodiază limbajul a diferiţi autori moderni sau antici, stilul lapidar roman, limbajul biblic etc; aceste „jocuri” vizează mobilitatea şi disponibilizarea minţii, „piciorul uşor în ale spiritului”, iar veselul neastâmpăr ce răzbate pe alocuri de aici, acea „voioşie care e lucrul cel mai greu de înţeles la noi [filosofii] „, nu-i doar un simplu mod de a te „reface” de pe urma ostenelilor seriozităţii, ci şi un element esenţial al gândirii: căci stângăcia greoaie a gestului spiritual, atât de potrivită după unii cu chestiunile serioase, grave, nu face decât să rateze adevărul: „gândirea se cere învăţată aşa cum dansul se cere învăţat, ca un fel de dans…” în confruntarea cu „dansul” pe frânghie al gândirii nietzscheene, traducătorul, aflat în căutarea soluţiilor sale, s-a străduit în mod necesar să ţină seama de toate aceste aspecte nu totdeauna pe deplin conciliabile. E de presupus, de aceea, ca pe lângă eventualele reuşite, el să fi trebuit să consemneze, câteodată şi unele limite greu de depăşit. Dar în cele din urmă, nu-i nimic neobişnuit într-asta, o traducere absolută fiind o posibilitate faţă de care, la rândul nostru, se cuvine să rămânem sceptici.
Alexandru Al Şahighian.
Cuvânt înainte.
Să-ţi păstrezi voia bună în toiul unei activităţi sumbre şi peste măsură de plină de răspundere nu-i o ispravă măruntă: şi totuşi, ce-ar fi încă mai necesar ca voia bună? Nu-i lucru să izbutească la care să nu-şi aibă partea şi exuberanţa. Abia excesul de forţă e dovada forţei.
— O reconsiderare a tuturor valorilor, semnul acesta de întrebare atât de negru, de enorm, încât îşi aruncă umbra asupra celui cel pune – o astfel de misiune-destin te sileşte în fiece clipă să alergi la soare, să scuturi de pe tine o gravitate ce-a devenit apăsătoare, mult prea apăsătoare. Orice mijloc e bun în acest scop, orice „caz” e un caz fericit. Mai ales războiul Războiul a fost dintotdeauna marea înţelepciune a tuturor spiritelor devenite prea interiorizate, prea adânci; chiar şi în rănire mai există forţă tămăduitoare. O maximă, a cărei provenienţă no voi divulga curiozităţii savante, mi-a fost de mult timp maxima călăuzitoare: tncrescunt animi, virescit volnere uirtus.
Un alt mod de întremare, care în anumite împrejurări mi-e încă şi mai binevenit, e acela de a iscodi idolii ciulind urechea la ei… Există în lume mai mulţi idoli decât realităţi: acesta-i „ochiul meu rău” pentru lumea asta, aceasta-i şi „urechea mea rea”. Să pui odată aici întrebări cu ciocanul şi să auzi poate drept răspuns acel faimos sunet înfundat care vorbeşte de intestine balonate – ce desfătare pentru cel ce mai are urechi şi îndărătul urechilor —, pentru mine, psiholog bătrân şi momitor de guzgănime, în faţa căruia tocmai cele ce-ar vrea să rămână mute se fac neapărat auzite…
Şi această scriere – titlul o trădează – e înainte de toate o recreare, o pată de soare, o escapadă în trân-dăveala unui psiholog. Poate şi un nou război? Şi sunt cumva iscodiţi noi idoli?… Această mică scriere e o mare declaraţie de război; şi în ce priveşte iscodirea idolilor, de data asta nu-i vorba de Idolii unei epoci, ci de idoli veşnici care sunt aici atinşi cu ciocanul ca de un diapazon – nici nu există Idoli mai vechi, mai convinşi, mai plini de ei… Şi nici mai găunoşi… Asta nu împiedică să fie cei în care se crede cel mai tare; de altfel, mal ales în cazul cel mai elevat, nu se spune nicidecum idol…
Torino, 30 septembrie 1888, în ziua în care a fost încheiată Cartea întâi a Reconsiderării tuturor valorilor.
Fmedmch Nietzsche.
MAXIME ŞI SĂGEŢI.
Trândăvia stă la originea oricărei psihologii.1 Cum aşa? Să fie oare psihologia – un viciu?
Chiar şi cel mai curajos dintre noi nu are decât arareori curajul să facă ceea ce într-adevăr ştie…
Pentru a trăi singur, trebuie să fii animal sau zeu – spune Aristotel. Lipseşte cel de-al treilea caz: trebuie să fii ambele – filosof…
„Orice adevăr e simplu.” – Nu-i asta o dublă2 minciună?
O dată pentru totdeauna: multe lucruri nu vreau să le ştiu.
— Înţelepciunea trasează şi cunoaşterii limite.
În propria-ţl natură sălbatecă te recreezi cel mai bine de pe urma ne-naturil tale, a spiritualităţii tale…
