AnnaE
#0

O carte pentru toţi şi niciunul

 

        CUPRINS:

          — ii: de ŞTEFAN AUG. DOINAŞ. 5

          Despre cele trei metamorfoze.83

          Despre catedrele virtuţii.85

          Despre vizionarii altei lumi.88

          Despre dispreţuitorii corpului.92

          Despre patimile bucuriei şi durerii.94

          Despre ucigaşul cel palid.96

          Despre citit şi scris.98

          Despre copacul de pe munte.100

          Despre predicatorii morţii.103

          Despre război şi războinici.106

          Despre noul idol.108

          Despre muştele din piaţă.111

          Despre castitate.114

          Despre prieten.115

          Despre o mie şi una de scopuri.118

          Despre iubirea de aproapele.120

          Despre calea celui ce creează.122

          Despre femeile bătrâne şi tinere.125

          Despre muşcătura viperei.128

          Despre copil şi căsnicie.130

          Despre moartea de bunăvoie.132

          Despre virtutea care dăruieşte.135

          Copilul cu oglinda.143 în Insulele Fericite.146

          Despre cei miloşi.149

          Despre preoţi. 152

          Despre virtuoşi. 155

          Despre mişei. 159

          Despre tarantule. 162

          Despre înţelepţii iluştri. 165

          Cântecul de noapte. 169

          Cântecul de dans. 171

          Cântecul funerar. 174

          Despre depăşirea de sine. 177

          Despre cei sublimi. 181

          Despre ţara culturii. 184

          Despre imaculata cunoaştere. 187

          Despre savanţi. 190

          Despre poeţi. 193

          Despre marile evenimente. 196

          Prezicătorul. ţ,. 200

          Despre mântuire. 204

          Despre prevederea omenească. i.w. 210

          Ora supremei linişti. 213

          Călătorul. 219

          Despre viziune şi enigmă. 222

          Despre fericirea fără voie. 228 în revărsatul zorilor. 232

          Despre virtutea care micşorează. 235

          Pe Muntele Măslinilor. 242

          A trece mai departe. 245

          Despre renegaţi. 249

          Întoarcerea acasă. 253

          Despre cele trei rele. 257

          Despre spiritul împovărării. 263

          Despre tablele vechi şi noi. 268

          Convalescentul. 289

          Despre marele dor. 297

          Al doilea cântec de dans. 300

          Cele şapte peceţi. 304

          Jertfa mierii. 311

          Strigătul suferinţei. 315

          De vorbă cu regii. 319

          Lipitoarea. 323

          Vrăjitorul.! 327

          SUMAR.

          În retragere. 333

          Omul cel mai respingător. 338

          Cerşetorul de bunăvoie. 343

          Umbra. 348

          La amiază. 351

          Salutul de primire. 355

          Cina. 361

          Despre omul superior. 363

          Cântecul tristeţii. 374

          Despre ştiinţă. 378

          La fiicele pustiului. 382

          Deşteptarea. 387

          Sărbătoarea măgarului. 391

          Cântecul beat. 395

          Semnul. 403 de HORIA STANCA. 408

 

 

 

          Diferenţa între filosofie şi artă îşi are originea în distincţia lui Platon între logos şi mythos, cu discreditarea celui de al doilea. Aristotel a continuat şi dezvoltat o întreagă şi complexă teorie a speciilor şi genurilor, preluată de Scolastică; s-a născut astfel şi o teorie a facultăţilor umane, pe compartimentele căreia s-a mulat psihologia. Aristotel-Kant-Hegel reprezintă linia filosofică a separatismului celui mai categoric între artă şi filosofie, a respingerii principiale a tuturor formelor de filosofie aforistică, metaforizantă, fabulatorie, mitizantă etc. „Arta – spune Hegel în Lecţii de istorie a filosofiei – n-ar putea să reprezinte Spiritul, fără a-i aduce un prejudiciu”, pentru că „numai gândirea pură este forma cu adevărat demnă de gândire”: astfel, tocmai datorită faptului că utilizează un limbaj exclusiv conceptual, filosofia – îndeosebi cea raţionalistă – care elimină orice metaforism reprezintă „forma pură a gândirii”. Parcă presimţind apariţia unui nou stil în filosofie, el condamnă cu anticipaţie maniera de a filosofa a lui Niete-sche: „Astfel astăzi, o manieră naturală de a filosofa, care se socoteşte pe sine prea bună pentru concept şi care în baza acestei deficienţe se consideră drept o gândire intuitivă şi poetică, aruncă pe piaţă combinaţiile arbitrare ale unei imaginaţii doar dezorganizate de către gândire, creaţii care sunt indecise, nefiind nici poezie, nici filosofie.”

          Orientat încă din tinereţe spre doctrinele presocraticilor, Friedrich Nietzsche se întoarce categoric împotriva vechii separaţii platoniciene, teoretizând şi practicând el însuşi, în scrierile sale filosofice, un tip de text care stă nu în preajma, ci chiar în mijlocul „discursului mixt”, în care demersul filosofic propriu-zis se îmbină inextricabil cu cel poetic. Mai mult: Nietzsche vede în acest tip de scriitură modalitatea plină de promisiuni a epocilor ce vor veni după el, întrucât genul de filosof pe care-l anunţă el este „filozoful-artist”. Der Phtiosoph der Zukunft? se întreabă el în Phtiosophen-buch. Er muss das Obertribunal etner kănstlerischen Kultur werden. După opinia sa, Platon însuşi, sub influenţa „geniului rău” al lui Socrate, şi-ar fi trădat propriul său discurs iniţial, eminamente poetic: „Tânărul poet tragic Platon a început prin a-şi arde poemele pentru a se face discipol al lui Socrate. Totuşi, atunci când invincibile înclinaţii luptau cu maximele socratice, forţa celor dintâi, combinată cu vigoarea pe care le-o conferea acest caracter excepţional, era destul de mare pentru a croi poeziei căi noi rămase necunoscute până atunci [.] îl vedem pe Platon având mare grijă să depăşească realitatea pentru a reprezenta Ideea pe care se întemeiază această pseudorealitate. Dar, făcând aceasta, gânditorul Platon era condus pe un drum ocolit în punctul care fusese întotdeauna al său ca poet. Dacă tragedia absorbise toate genurile născute înaintea ei, se poate spune în mod paradoxal la fel despre dialogul platonician care, rezultat din amestecul tuturor formelor şi al tuturor stilurilor existente, oscilează între povestire, lirism şi dramă, constituie un termen de mijloc între poezie şi proză. [.] Platon a dat posterităţii modelul unui nou gen literar, romanul, care trebuie definit ca fabula lui Esop ridicată la cea mai înaltă putere, în care poezia ocupă în raport cu filosofia dialectică rangul care, de-a lungul secolelor, a fost acela al filosofiei faţă de teologie: rolul de slujnică. Aceasta a fost noua situaţie a poeziei, situaţie la care a redus-o Platon sub presiunea demonului lui Socrate” (cf. paragraful 14 din Naşterea tragediei].

          Pe baza unei afirmaţii din Antichrist, care implică o netă respingere a purismului – „Spiritul pur e minciuna pură” – Nietzsche preconizează tipul filozofuluiartist ca expresie a impurităpi înseşi, pe care o acceptă şi o exaltă, justificând-o prin caracterul dionisiac al adevărului creator. Comentând această teză nietzsche-eană, Jean-Noel Vuarnet scrie: „Nici artist nici filosof, fiind şi unul şi altul sau unul prin altul, un simulacru ne face semn, mixt sau monstru, mai întâi remarcabil – natură şi discurs – prin impuritatea lui [.] Bicefal sau bifrons, acest simulacru poate, el, impune ca semn esenţial duplicitatea de atitudine şi de text a lui Nietzsche? Probabil. Pentru aceasta ar trebui să-l supunem unei triple întrebări privind originea sa, funcţiunea sa, miza sa” (Nietzsche aujourd'hui, voi. I, Pion, 1973). Originea se află, indubitabil, în presocratici, căci imaginea focului, comparaţia pe care Nietzsche o face între filosof, artist şi copil, ca şi reluarea anticei antinomii creştere/pieire, construcţie/distrugere, pornesc clar din Heraclit şi din polemos-ul acestuia. Dificultatea cardinală de a explica modul cum focul pur poate să ia forme impure, el (adică filozoful-artist) o biruie printr-o imagine. „Numai jocul artistului şi jocul copilului pot aici jos să crească şi să piară, să construiască şi să dărâme cu inocenţă. în felul acesta, ca artist şi copil, se joacă focul etern activ care plăsmuieşte şi nimiceşte cu inocenţă” [Naşterea filosofiei). Nietzsche nu se fereşte deloc de conceptul de impuritate; dimpotrivă, îl consideră a ţine de statutul însuşi al creatorului: Voi, creatori, multe lucruri sunt încă impure în noi Iată de ce trebuie să naşteţi. în aceeaşi scriere, el examinează raportul între filosofie şi artă: „în ce măsură filosofia este ea o artă, o operă de artă? Ce va rămâne din ea, când sistemul ei va fi, ştiinţific vorbind, mort? Tocmai acest rest va stăpâni instinctul de cunoaştere, această calitate a ei – de artă. [.] Frumuseţea, măreţia unei construcţii a universului (alias filosofia) decide astăzi asupra valorii ei. [.] Descrierea filosofului: el cunoaşte inventând, el inventează cunos-când.”

          Nu-i mai puţin adevărat că, la un examen atent, aici nu întâlnim de fapt o teorie a „discursului mixt”, înţeles ca amestec inextricabil de conceptualism şi metafoFri rism, pus în slujba „celor mai înalte interese ale poeziei”, cum zicea Hegel. Căci Nietzsche precizează, fără echivoc, chiar în rândurile deja citate: „Mare perplexitate! Filosofia este ea o artă sau o ştiinţă? E o artă ca scopuri şi ca produse. Dar mijlocul său de expresie, expunerea prin concepte, este comun cu cel al ştiinţei. E o formă de poezie. Imposibil de clasat. Ar trebui să inventăm şi să caracterizăm o categorie nouă.”

     Şi totuşi, ceea ce nu se teoretizează în deplină claritate, cel puţin în sensul concepţiei noastre despre „discursul mixt”, se practică mereu şi cu inocenţă, încă din tinereţea filosofului. De la Naşterea tragediei până, mai ales, la Aşa grăit-a Zarathustra. Deşi, aşa cum susţine, genul acesta rămâne deocamdată incalificabil: căci nu e vorba nici de versificarea unor idei {Begriffsdichtung), nici de utilizarea preţioasă a alegoriilor; ci pur şi simplu de reinventarea miturilor şi de practica asiduă a metaforei. Plin de pathos, neglijând exerciţiul unei logici stringente, înţelegând să „mişte” şi să „convingă afectiv”, discursul nietzscheean „cunoaşte inventând, inventează cunoscând”;