AnnaE
#0

Prefaţă.

          Alăturată lucrării publicate de curând, „Dincolo de bine şi de rău”, spre întregire şi desluşire.

          Noi cei care căutăm cunoaşterea nu ne cunoaştem pe noi înşine, şi aceasta dintr o pricină bine întemeiată. Nu ne-am căutat niciodată – cum s-ar putea atunci să ne găsim într-o zi? S-a spus pe drept cuvânt: „acolo unde se află comoara voastră, este şi inima voastră”; comoara noastră se află acolo unde se află stupii cunoaşterii noastre. Suntem veşnic pe drumuri, născuţi ca vietăţi înaripate şi culegătoare de miere a sufletului, ne stă de fapt în inimă un singur lucru – să „aducem ceva acasă”. în afară de aceasta, în ceea ce priveşte viaţa, aşa-numitele „evenimente” – care dintre noi se gândeşte serios la ele? Sau cine mai are timp destul? Mă tem că nicicând n-am fost cu adevărat „preocupaţi” de asemenea lucruri: inima noastră nu se află acolo – şi nici măcar urechea! Mai degrabă, asemenea celui dumnezeieşte de distrat şi cufundat în el însuşi, căruia tocmai i-au răsunat puternic în ureche cele douăsprezece bătăi de amiază ale clopotului şi care se trezeşte dintr-o dată întrebându-se „de câte ori a bătut de fapt?”, tresărim şi noi uneori după aceea, întrebând uluiţi şi spăşiţi: „ce ni s-a întâmplat, de fapt?” mai mult chiar: „de fapt, cine suntem noi? şi numărăm apoi, după cum am mai spus, toate cele douăsprezece bătăi tremurătoare de clopot ale trăirii noastre, ale vieţii noastre, ale existenţei noastre – vai! şi încurcăm numărătoarea. Ne rămânem deci fatalmente străini, nu ne înţelegem pe noi înşine, trebuie să ne luăm drept alţii, suntem condamnaţi pe vecie să ne supunem legii:

 „flecare îşi este cel mai străin sieşi”. – faţă de noi înşine nu suntem printre „cel ce caută cunoaşterea”.

          — Ideile mele asupra originii prejudecăţilor noastre morale – căci despre ele este vorba în această scriere polemică – şi-au găsit prima lor exprimare laconică şi provizorie în acea culegere de aforisme ce poartă titlul Omenesc, prea omenesc. O carte pentru „spiritele libere”, a cărei aşternere pe hârtie a început la Sorento, în timpul unei Ierni ce mi-a îngăduit un popas, aşa cum se opreşte călătorul, pentru a îmbrăţişa cu privirea tot acest vast şi primejdios teritoriu prin care călătorise spiritul meu până atunci. Aceasta se petrecea în iarna 1876-77; dar ideile însele sunt mai vechi. Erau în principal aceleaşi idei pe care le reiau în scrierea de faţă: – să sperăm că acest lung interval de timp le-a făcut bine, că au câştigat în maturitate, în limpezime, în forţă, în perfecţiune! însă faptul că le mai menţin şi astăzi, că ele însele s-au înlănţuit între timp tot mai strâns între ele, ba chiar s-au alipit şi întrepătruns, îmi întăreşte încrederea voioasă că nu s-au născut în mine izolat, întâmplător, sporadic, ci au apărut dintr-o rădăcină comună, dintr-o voinţă fundamentală de cunoaştere ce porunceşte din adâncuri, vorbeşte tot mai hotărât şi cere concepte tot mai precise. Pentru că numai aşa se cuvine să gândească un filosof. Noi n-avem dreptul să fim în nimic singuratict nu avem voie nici să rătăcim solitari, nici să întâlnlm solitari. Mai curând, întocmai cum copacul îşi poartă roadele, cresc din noi gândurile noastre, aprecierile noastre, „da”, „nu” şi „dacă” ale noastre – toate înrudite şi înlănţuite între ele, mărturii ale unei singure voinţe, ale unei singure sănătăţi, ale unui singur pământ şi ale unui singur soare.

          — Vor fi oare pe gustul vostru aceste roade ale noastre?

          — Dar ce le pasă copacilor! Ce ne pasă nouă, filosofilor!

          Datorită unei îndoieli care îmi e proprie şi pe care nu o mărturisesc bucuros – pentru că se referă la morală, la tot ceea ce a fost preamărit până acum pe pământ ca morală – o îndoială care a apărut în viaţa mea atât de timpuriu, atât de nechemată, de năvalnică, atât de contradictorie faţă de mediu, vârstă, exemple, origine, încât aş avea aproape dreptul să o numesc „a priori” al meu. – curiozitatea ca şi bănuiala mea au trebuit să poposească în faţa întrebării, care este de fapt originea ideii noastre despre bine şi rău. într-a-devăr, problema originii răului m-a urmărit încă de pe vremea când eram un băleţandru de treisprezece ani: la o vârstă când „inima ţi-e împărţită între jocurile copilăriei şi Dumnezeu”, el i-am dedicat prima mea joacă literară copilărească, primul meu exerciţiu de caligrafie filosofică – iar în ceea ce priveşte „rezolvarea” mea de atunci a problemei, ei bine, i-am acordat lui Dumnezeu cinstea, după cum se cuvine, considerindu-1 părintele răului. Oare „a priori” al meu îmi cerea tocmai acest lucru? Acel nou „a priori” imoral sau cel puţin imoralist, ca şl „imperativul categoric”, ah, atât de antikantian, atât de misterios, care răzbate din el şi la care mi-am plecat între timp din ce în ce mai mult urechea şi nu numai urechea? Din fericire am învăţat din timp să deosebesc prejudecata teologică de cea morală şi n-am mai căutat originea răului dincolo de lume. Ceva cunoştinţe de istorie şi de filologie, precum şi un spirit selectiv înnăscut, privitor la aspectele psihologice în general, mi-au transformat curând problema într-o alta: în ce condiţii şi-a inventat omul acele judecăţi de valoare – bine şi rău? Şi ce valoare au ele însele? Au împiedicat sau au favorizat ele până acum dezvoltarea umanităţii? Sunt un semn al mizeriei, al sărăcirii, al degenerării vieţii? Sau dimpotrivă, trădează plenitudinea, forţa, voinţa vieţii, curajul, încrederea şi viitorul ei?

          — La toate aceste întrebări am găsit şi am îndrăznit să-mi dau felurite răspunsuri, am făcut deosebirea între vremuri, popoare, rangul indivizilor, mi-am specializat problema, din răspunsuri au răsărit noi întrebări, cercetări, presupuneri, probabilităţi: până când, în sfârşit, mi-am câştigat un teritoriu al meu, un teren propriu, o întreagă lume ascunsă, înfloritoare, în plină creştere, asemenea grădinilor tăinuite despre care nimeni nu trebuia să bănuiască ceva. O, cât de fericiţi suntem noi, cei ce căutăm cunoaşterea, cu condiţia de a şti să păstrăm tăcerea destul de mult timp!

          Primul impuls de a face cunoscut câte ceva din ipotezele mele asupra originii moralei mi 1-a dat o cărţulie clară, curată şi înţeleaptă, chiar îndrăzneaţă, prin care mi s-au înfăţişat limpede pentru prima dată un fel răsturnat şi pervers de ipoteze genealogice, un fel cu adevărat englezesc, care m-a atras – cu acea forţă pe care o are tot ceea ce ne este contrariu, antipodic. Titlul cărţuliei era Originea simţămintelor morale; autorul ei dr Paul Ree; anul apariţiei 1877. Poate că n-am citit niciodată ceva pe care săi neg frază cu frază, concluzie cu concluzie, în asemenea măsură ca această carte; dar fără nici un fel de ciudă sau nerăbdare. în lucrarea mai înainte amintită, pe care o pregăteam pe atunci, m-am referit cu sau fără prilej la frazele acestei cărţi, nu pentru a le combate – ce am eu de-a face cu combaterea! – ci, cum i se potriveşte unui spirit pozitiv, înlocuind improbabilul cu ceva mai probabil sau eventual o greşeală cu alta. Atunci, repet, am scos pentru prima dată la lumină aceste ipoteze ale originii, cărora le sunt dedicate disertaţiile de faţă, fără îndoială ne-îndemânatice, sunt ultimul care mi-aş ascunde acest lucru, încă neeliberate, încă fără un limbaj propriu acestui domeniu special, cu numeroase slăbiciuni şi şovăieli. Pentru amănunte, a se vedea ce spun în Omenesc, prea omenesc (aforismul 45) despre dubla preistorie a binelui şi a răului (şi anume din sfera stăpânului şi din cea a sclavului); de asemenea, aforismul 136 ş. urm.

Attachments