(„la gaya scienza”)
Trăiesc sub acoperişul meu, Pe nimeni nu l-am urmat fidel, Şi-am râs de acel maestru eu Ce însuşi nu şi-a râs de el.
Poate că această carte nu are nevoie numai de o prefaţă; în final tot ar mai rămâne îndoiala dacă cineva s-ar putea apropia prin prefeţe de trăirile acestei cărţi fără a fi trăit el însuşi ceva asemănător. Cartea pare scrisă în graiul unui vânt de moină: există în ea zburdălnicie, nelinişte, contradicţie, vremuială de aprilie, astfel încât te gândeşti tot timpul atât la vecinătatea iernii, cât şi la victoria asupra ei, victorie care vine, care trebuie să vină, care poate a şi venit… Recunoştinţa izvorăşte neîntrerupt, ca şi cum tocmai s-ar fi petrecut cel mai neaşteptat lucru, recunoştinţa unui convalescent – căci acest lucru neaşteptat era însănătoşirea, „Ştiinţa voioasă”, aceasta semnifică saturnaliile unui spirit care a rezistat răbdător unei apăsări teribile şi îndelungate – răbdător, sever, rece, fără a se supune, dar şi fără speranţă – şi care dintr-o dată este asaltat de speranţă, de speranţa însănătoşirii, de beţia însănătoşirii. Atunci nu e de mirare că ies la lumină multe lucruri neînţelepte şi nebuneşti, multă tandreţe zglobie risipită chiar şi asupra unor probleme înfăşurate în blană ţepoasă, care nu par a dori să fie mângâia-te şi ademenite. Întreaga carte nu este altceva decât o desfătare după lipsuri şi neputinţe îndelungate, strigătul de bucurie al puterilor revenite, al credinţei reînviate în ziua de mâine şi de poimâine, al neaşteptatului sentiment şi presentiment al viitorului, al apropiatelor aventuri, al mărilor din nou deschise, al ţelurilor din nou permise, din nou crezute. Şi câte lucruri nu lăsasem în urmă! Această felie de deşert, epuizare, necredinţă, îngheţ în plină tinereţe, această bătrâneţe adâncă pătrunsă pe nedrept în viaţa mea, această tiranie a durerii, supralicitată de tirania mândriei care refuza concluziile durerii – iar concluziile sunt consolări —, această însingurare radicală ca o legitimă apărare împotriva dispreţului faţă de oameni, devenit bolnăvicios de clarvăzător, această limitare principială la amarul şi duritatea cunoaşterii, la rănile pe care le provoacă, după cum o prescria dezgustul născut treptat dintr-un imprudent regim şi răsfăţ spiritual – care este numit romantism – oh, cine ar putea să simtă toate acestea! Dar acela care ar putea s-o facă mi-ar trece desigur cu vederea mai multe decât puţină nebunie, impetuozitate, „ştiinţă voioasă” – de pildă o mână de cântece adăugate cărţii de această dată – cântece în care un poet râde de toţi poeţii, într-un fel greu de iertat. Ah, dar nu sunt doar poeţii şi frumoasele lor „sentimente lirice” asupra cărora acest reînviat îşi varsă răutatea: cine ştie ce victimă îşi mai caută, ce monstru de subiect parodic îl va fermeca în curând? „Incipit tragoedia” se spune la sfârşitul acestei cărţi îngrijorător de neşovăielnice: păziţi-vă! Se prevesteşte ceva excepţional de răutăcios şi de maliţios: incipit parodia, nu e nici o îndoială…
— Dar să-1 lăsăm pe domnul Nietzsche: ce ne pasă că domnul Nietzsche s-a însănătoşit?… Un psiholog cunoaşte puţine întrebări atât de atrăgătoare cum ar fi cea a raportului dintre sănătate şi filosofie, iar în cazul că el însuşi se îmbolnăveşte, îi va dărui bolii întreaga sa curiozitate ştiinţifică. Deoarece, cu condiţia de a fi o persoană, ai în mod necesar şi filosofia propriei persoane: dar aici există o diferenţă considerabilă. La unii, cele care filosofează sunt defectele, iar la alţii – bogăţiile şi puterile lor. Primii au nevoie de filosofia lor ca suport, liniştire, medicament, salvare, înălţare sufletească, înstrăinare de sine; pentru cei din urmă ea este doar un lux frumos, în cel mai bun caz voluptatea unei recunoştinţe triumfătoare, care în final trebuie înscrisă cu majuscule cosmice pe firmamentul ideilor. Dar în cazul celălalt, mai obişnuit, când disperarea începe să filosofeze, ca la toţi gânditorii bolnavi – şi poate că în istoria filosofiei ei sunt preponderenţi – ce se va întâmpla cu ideea însăşi, când ea se va afla sub apăsarea bolii? Aceasta este întrebarea care priveşte psihologul şi aici devine experimentul posibil. Aidoma unui călător care îşi propune să se trezească la o anumită oră, dăruindu-se apoi liniştit somnului, tot astfel şi noi filosofii, admiţând că ne îmbolnăvim, ne abandonăm bolii pentru o vreme, cu trup şi suflet – parcă am închide ochii faţă de noi înşine. Şi după cum călătorul ştie că ceva nu doarme, ceva care numără orele şi-1 va trezi, tot aşa ştim şi noi că ceasul hotărâtor ne va găsi treji – că atunci răsare ceva care ne surprinde spiritul asupra faptei, vreau să spun în pragul slăbiciunii sau al întoarcerii, al resemnării, al călirii, al întunecării sau cum se mai numesc toate stările maladive ale spiritului, care în zilele sănătoase au împotriva lor mândria spiritului (căci rămâne adevărată vechea zicală: „Spiritul mândru, păunul şi calul sunt cele mai mândre trei animale de pe pământ”). După o asemenea interogare de sine, ispitire de sine, înveţi să priveşti cu un ochi mai subtil tot ceea ce s-a filosofat până acum, ghiceşti mai uşor ca înainte ocolişurile nevrute, căile lăturalnice, locurile de odihnă, punctele însorite ale ideii pe unde gânditorii suferinzi sunt conduşi şi ademeniţi, tocmai ca suferinzi, ştii acum încotro trupul bolnav şi nevoile sale împing, aruncă, ademenesc spiritul – spre soare, linişte, blândeţe, medicamente, spre o consolare într-un sens oarecare. Orice filosofie care pune pacea mai presus decât războiul, orice etică ce înţelege negativ ideea de fericire, orice metafizică şi fizică ce cunoaşte o finalitate, o stare definitivă de vreun fel oarecare, orice aspiraţie preponderent estetică sau religioasă spre un alături, un dincolo, un în afară, un deasupra, permit întrebarea dacă nu cumva boala a fost aceea care 1-a inspirat pe filosof. Marcarea inconştientă a necesităţilor fiziologice sub mantia obiectivului, a idealului, a spiritualităţii pure merge înfricoşător de departe şi m-am întrebat adesea dacă, de o manieră generală, filosofia nu a fost cumva până acum doar o interpretare a trupului şi o înţelegere greşită a acestuia, în spatele celor mai înalte judecăţi de valoare care au condus până acum istoria gândirii se ascund neînţelegerile alcătuirii trupeşti, fie a individului, fie a stărilor sociale sau a raselor în totalitate. Toate acele nebunii îndrăzneţe ale metafizicii şi în special răspunsurile lor privitoare la valoarea existenţei pot fi considerate întotdeauna şi în primul rând drept simptome ale anumitor trupuri; şi dacă astfel de afirmări sau negări ale lumii, măsurate ştiinţific, nu au nici un dram de importanţă, ele îi oferă totuşi istoricului sau psihologului indicii cu atât mai valoroase, ca simptome, după cum am spus, ale trupului, ale reuşitei sau nereuşitei acestuia, ale plenitudinii, puterii, suveranităţii sale în istorie, sau ale reţinerilor, oboselilor, sărăcirilor sale, ale presimţirii sfârşitului, ale voinţei sale de moarte, încă mal aştept ca un medic filosof în sensul excepţional al cuvântului – unul care să urmărească problema sănătăţii generale a poporului, a epocii, a rasei, a umanităţii – să aibă odată curajul de a împinge bănuiala mea la extrem, îndrăznind să susţină că în toate filosofările nici n-a fost vorba până acum despre „adevăr” ci despre altceva, să spunem despre viitor, sănătate, creştere, putere, viaţă…
