filmul Oblomov il vedeti aici..........https://latimp.eu/cateva-zile-din-viata-lui-oblomov-1979-film-rusesc-subtitrat-romana/

Partea întâia.

          I.

          În locuinţa sa din strada Gorohovaia, într-una din acele clădiri mari, cu locuitori câţi ar încăpea numai bine într-o capitală de judeţ, stătea într-o dimineaţă, culcat în pat, Ilia Ilici Oblomov.

          Era un om de vreo treizeci şi doi-treizeci şi trei de ani, de statură mijlocie, cu o înfăţişare plăcută şi ochii de un cenuşiu închis, dar fără nici o expresie hotărâtă, fără nici o urmă de adâncă gândire întipărită în trăsături. Gândul îi rătăcea în voie pe faţă, ca pasărea în văzduh, îi flutura în ochi, se oprea o clipă pe buzele întredeschise, se ascundea în creţurile frunţii, apoi pierea cu desăvârşire, şi atunci tot chipul i se lumina, învăluit de o molcomă nepăsare. Această nepăsare trecea apoi din obraz în tot trupul, până şi în cutele halatului.

          Uneori, o umbră de oboseală ori de urât îi întuneca privirea, dar nici urâtul, nici oboseala nu izbuteau să-i alunge nici o clipă de pe faţă blândeţea ce-i caracteriza nu numai chipul, ci tot sufletul – un suflet luminos şi deschis, care se străvedea în ochii şi în zâmbetul său, în orice mişcare a capului, a mâinii Un observator superficial şi rece, aruncând numai în treacăt o privire asupra lui Oblomov, ar fi spus: „Ce om bun şi simplu trebuie să fie!” Dimpotrivă, unul mai profund şi mai înţelegător l-ar fi privit mai îndelung şi s-ar fi îndepărtat cu un zâmbet pe buze, cufundat în cugetări.

          Ilia Ilici nu era smead, nici rumen, nici palid la faţă; obrazul lui avea o culoare nedefinită – sau, poate, părea astfel fiind cam buged pentru vârsta lui – din pricina lipsei de mişcare, ori de aer, sau de amândouă la un loc. Judecând însă după culoarea prea albă, mată, a gâtului său, a mâinilor lui mici şi grăsune, a umerilor molatici, trupul său părea în totul mult prea gingaş pentru un bărbat.

          Mişcările lui de asemeni – chiar când Oblomov era tulburat – erau domolite de o blândeţe şi un fel de lene care nu era lipsită de oarecare graţie. Uneori, când din adâncul sufletului său se ridica un nor de îngrijorare care-i umbrea faţa, privirea i se înceţoşa, pe frunte se iveau cute, iar chipul lui oglindea pe rând îndoiala, tristeţea, spaima; dar această frământare lăuntrică arareori izbutea să se închege într-un gând desluşit şi mai rar încă ajungea sa fie începutul unei hotărâri îndeobşte, totul se încheia printr-un oftat şi se pierdea în apatie sau într-o somnolenţă.

          Cât de bine se potrivea haina de casă a lui Oblomov cu expresia potolită a trăsăturilor şi cu trupul său molatic! Purta un halat persan, un autentic halat oriental, fără nici un fel de concesie modei europene, fără ciucuri, fără catifea, fără talie, şi atât de încăpător, încât Oblomov putea să şi-l petreacă de două ori în jurul trupului. După neschimbata modă asiatică, mânecile mergeau lărgindu-se tot mai mult de la degete spre umăr. Cu toate că halatul îşi cam pierduse din prospeţimea culorilor şi, pe alocuri, luciul firesc al stofei fusese înlocuit cu lustrul căpătat cu timpul, el îşi mai păstra totuşi şi acum tonurile vii, orientale şi trăinicia ţesăturii.

          În ochii lui Oblomov, halatul acesta avea o sumedenie de calităţi de nepreţuit: era moale şi suplu, nici nu simţeai că-1 porţi; se supunea ca un sclav celei mai neînsemnate mişcări a trupului.

          Acasă, Oblomov nu purta nici cravată, nici vestă, fiindcă îi plăcea să se simtă uşor şi comod. Avea nişte papuci mari, largi şi moi; când se dădea jos din pat, nimerea de-a dreptul în ei, fără să se uite.

          Pentru Ilia Ilici, a sta culcat nu era o necesitate, ca pentru un bolnav sau pentru un om care vrea să doarmă, nici ceva întâmplător, ca pentru unul obosit, dar nici o plăcere, ca pentru un leneş; era o poziţie normală. Când era acasă – şi era mai întotdeauna acasă – stătea tot timpul culcat în aceeaşi odaie unde l-am găsit şi care-i servea în aceiaşi timp de iatac, de birou şi de salon. Mai avea încă trei odăi, dar intra rar în ele, numai câteodată dimineaţa, şi nu în fiecare zi, ci numai când servitorul mătura în birou, ceea ce nu se întâmpla zilnic. În încăperile acestea, perdelele erau trase şi mobilele acoperite cu învelitori de pânză.

          Odaia în care stătea culcat Ilia Ilici părea, la prima vedere, foarte elegant mobilată: avea un birou de mahon, două canapele îmbrăcate în mătase, un paravan frumos pe care erau brodate păsări şi fructe cum nici nu există în natură, perdele de mătase, covoare, tablouri, statuete de bronz, porţelanuri şi o mulţime de nimicuri încântătoare.

          Dar ochiul experimentat al unui om de gust dintr-o singură privire ar fi surprins în aceste lucruri numai dorinţa de a păstra, de bine de rău, şi numai de-a scăpării, decorul cerut de convenienţe. Aceasta fusese desigur unica preocupare a lui Oblomov când îşi mobilase biroul. Un om cu gustul mai rafinat nu s-ar fi mulţumit cu aceste scaune greoaie de mahon şi cu nişte etajere şubrede. Speteaza uneia din canapele se lăsase în jos, iar lemnul era pe alocuri descleiat.

          Şi tablourile, şi vasele de flori, şi toate acele nimicuri frumoase purtau aceeaşi pecete.

          De altminteri, însuşi stăpânul casei privea mobilele din biroul său, distrat şi rece, de parcă s-ar fi întrebat: „Cine o fi îngrămădit aici toate astea?” Din pricina acestei nepăsări a lui Oblomov faţă de lucrurile lui şi a nepăsării, poate şi mai mari, a servitorului său, Zahar, aspectul biroului, văzut mai de aproape, te mira prin neglijenţa şi starea de delăsare în care se afla.

          Pe pereţi, în jurul tablourilor, atârnau dantele de aţe de păianjen, îmbâcsite de colb; oglinzile, în loc să răsfrângă obiectele, mai curând ar fi putut sluji de table ca să însemni pe praful aşternut pe ele câte ceva de ţinut minte. Covoarele erau pline de pete. Pe canapea sta trântit câte un prosop; pe masă, rar se întâmpla să nu găseşti, dimineaţa, o farfurie, solniţa, vreun os rămas de la cina din ajun şi firimituri de pâine.

          De n-ar fi fost această farfurie, ciubucul lăsat din mână şi rezemat de pat şi însuşi stăpânul casei tolănit în aşternut, s-ar fi putut crede că aici nu locuieşte nimeni, atât de prăfuit, decolorat şi lipsit de orice urmă de viaţă era totul. Ce e drept pe etajeră se aflau două-trei cărţi deschise şi câte un ziar aruncat, iar pe birou chiar o călimară, cu pene de scris alături; dar paginile cărţilor deschise erau acoperite de praf şi îngălbenite de vreme, se cunoştea că sunt părăsite de mult, ziarul era de acum un an, iar dacă te-ai fi încumetat să înmoi o pană în călimară, cel mult din ea ar fi zburat, bâzâind, o muscă speriată.

          În ziua aceea, Ilia Ilici se trezise, împotriva obiceiului său, foarte devreme, pe la opt dimineaţa. Era cât se poate de îngrijorat. Pe faţa lui se ivea când şi când o umbră de teamă, de tristeţe, de necaz – nimeni n-ar fi putut spune ce anume. Se vedea că e stăpânit de o puternică frământare lăuntrică, iar mintea încă nu-i venise în ajutor.

          Frământarea aceasta era pricinuită de faptul ca Oblomov primise în ajun de la ţară, din partea vechilului său, o scrisoare cam neplăcută. Se ştie despre ce fel de lucruri neplăcute poate să scrie un vechil: recoltă proastă, dări neplătite de ţărani, scăderea veniturilor şi altele de felul ăsta. Cu toate că vechilul mai trimisese boierului asemenea scrisori şi anul trecut, şi acum doi ani, totuşi aceasta din urmă făcuse asupra lui Oblomov puternica impresie a unei surprize neplăcute.

          Era puţin lucru? Acum trebuia să se gândească la măsurile ce erau de luat. Se cuvine de altfel să fim drepţi şi să-i recunoaştem lui Ilia Ilici grija pe care o avea pentru treburile lui. După cea dintâi scrisoare neplăcută de la vechilul său, primită cu câţiva ani în urmă, începuse de îndată să-şi facă în minte un plan de felurite schimbări şi îmbunătăţiri în administrarea moşiei sale.

          După acest plan, trebuiau luate tot felul de noi măsuri economice, de ordin administrativ şi altele. Dar planul nu fusese încă nici pe departe studiat în întregime, iar scrisorile neplăcute ale vechilului se urmau an de an, îndemnându-l pe Oblomov la acţiune, deci tulburându-i liniştea. Recunoştea că, până la desăvârşirea planului, trebuia neapărat să ia unele hotărâri.

          Cum se trezi, fu cuprins de dorinţa de a se scula, de a se spăla, iar apoi, după ce-şi va fi luat ceaiul, să gândească bine lucrul, să facă oarecari însemnări şi, în general, să se ocupe serios de această chestiune.

          Mai stătu culcat încă vreo jumătate de oră, frământat de aceste gânduri, apoi îşi spuse că mai avea timp să se apuce de treabă şi după ceai, iar ceaiul se putea lua şi în pat, ca de obicei, mai ales că nimic nu te împiedică să gândeşti şi stând culcat.

          Ceea ce şi făcu. După ceai, era cât p-aci să se scoale. Se şi ridicase oarecum de pe pernă; mai mult chiar, uitându-se de sus la papucii săi, începuse să coboare spre ei un picior, dar îndată îl şi trăsese înapoi.

          Când ceasul bătu nouă şi jumătate, Ilia Ilici tresări deodată.

          — Ce-i cu mine, frate? spuse el înciudat, cu glas tare. Nu mai merge, e timpul să mă apuc de treabă! Cum te laşi puţin pe tânjeală, gata Zahar! strigă el.

O excelenta punere in scena a romanului in 4 parti va este prezentata de teatru latimp.eu

https://latimp.eu/oblomov-teatru-radiofonic-de-ivan-alexandrovici-goncearov/ 

  
Attachments
Oblomov de I.A.Goncearov.doc 2.89 Mb . 1 Views