Partea întâi.
ECHIPAJUL „ANTILOPEI”
Când traversezi strada, uită-te bine în stânga şi în dreapta.
(Regulă de circulaţie)
CUM A ÎNCĂLCAT PANIKOVSKI CONVENŢIA.
Pietonii reprezintă cea mai mare parte a omenirii. Mai mult chiar, constituie lamura ei. Pietonii au creat lumea. Ei au construit oraşele, au ridicat clădirile cu etaje peste etaje, au făcut instalaţiile de canalizare şi de alimentare cu apă, au pavat străzile şi le-au luminat cu becuri electrice. Ei au răspândit cultura în lumea întreagă, au inventat tiparul şi praful de puşcă, au făcut poduri peste râuri, au descifrat hieroglifele egiptene, au pus în circulaţie lama de ras, au desfiinţat comerţul cu sclavi şi au stabilit că din boabele de soia se pot prepara o sută paisprezece feluri de mâncare gustoasă şi hrănitoare.
Şi când totul a fost gata, când planeta noastră a căpătat un aspect oarecum civilizat, au apărut automobiliştii.
Trebuie să precizăm, de altfel, că şi automobilul a fost inventat de pietoni. Dar automobiliştii au uitat asta numaidecât şi au început să-i strivească pe sărmanii pietoni blânzi şi inteligenţi. Străzile, create de pietoni, au trecut sub stăpânirea automobiliştilor. Partea carosabilă a devenit de două ori mai lată, iar trotuarele, de două ori mai înguste, ajungând până la dimensiunile banderolelor de pe pachetele de tutun. Pietonii au început să se lipească, temători, de zidurile caselor.
În oraşele mari, pietonii duc o viaţă de martiri. S-a introdus, pentru ei, un fel de restricţie de ghetou în ce priveşte circulaţia. Nu li se îngăduie să traverseze decât la intersecţii, adică tocmai acolo unde circulaţia este mai intensă, unde firul de păr de care atârnă de obicei viaţa pietonului se poate rupe mai uşor decât oriunde.
În întinsa noastră patrie, maşina – destinată, în concepţia pietonilor care au inventat-o, să servească transportului paşnic al oamenilor şi lucrurilor – a căpătat caracterul primejdios de proiectil fratricid. Ea scoate din arenă coloane întregi de membri ai sindicatelor şi ai familiilor lor. Iar dacă, uneori, pietonul izbuteşte să scape de sub botul argintiu al maşinii, vine atunci miliţia şi îl amendează pentru nerespectarea catehismului circulaţiei.
În general, prestigiul pietonilor s-a şubrezit mult. Ei, care au dat lumii oameni iluştri ca Horaţiu, Boyle-Mariotte, Lobacevski, Gutenberg şi Anatole France, sunt nevoiţi acum să se strâmbe cum nu se poate mai caraghios ca să atragă atenţia asupra existenţei lor. Doamne Dumnezeule, care de fapt nu exişti, nu puteai să-ţi dovedeşti mai bine inexistenţa decât lăsându-l pe pieton să ajungă unde a ajuns.
Iată-l mergând de la Vladivostok la Moscova, pe şoseaua siberiana, într-o mână cu un steag purtând inscripţia „Să reorganizăm viaţa textiliştilor”, iar pe umăr cu un băţ la capătul căruia atârnă nişte sandale de schimb tip „nenea Vanea” şi un ceainic de tablă fără capac. Este pietonul-sportiv sovietic, plecat de tânăr din Vladivostok şi care, ajuns sub porţile Moscovei, în pragul bătrâneţii va fi strivit de un autocar greu, al cărui număr nimeni n-o să apuce să-l reţină.
Sau iată un altul, mohican european al mersului pe jos. El face înconjurul lumii, rostogolind în faţa sa un butoi. Ar fi mers el bucuros şi fără butoi; dar atunci nimeni n-ar fi băgat de seamă că e într-adevăr un pieton de cursă lungă şi ziarele n-ar fi scris despre el. Aşa încât e nevoit să împingă în faţa sa, toată viaţa, butoiul blestemat, pe care – colac peste pupăză (ruşine, ruşine!) – este desenată cu galben o mare inscripţie ce laudă neîntrecutele calităţi ale uleiului de automobil: „Visul şoferului”.
În aşa hal a decăzut pietonul!
Numai în micile oraşe ruseşti pietonul mai este respectat şi iubit. Numai acolo mai este stăpân al străzilor şi poate călca, fără să se sinchisească, pe caldarâm, şi să-l traverseze în orice direcţie, cum vrea şi când îi pofteşte inima.
Cetăţeanul despre care e vorba aici şi care avea pe cap un chipiu cu fundul alb, cum poartă de obicei administratorii grădinilor de vară şi comperii, aparţinea, fără îndoială, covârşitoarei majorităţi şi lamurei omenirii. El mergea pe jos, pe străzile oraşului Arbatov, uitându-se în jur, plin de curiozitate, dar puţin cam sfidător. Ţinea în mână o valijoară, cum poartă moaşele. Pare-se că oraşul nu-l impresionase cu nimic pe pietonul cu chipiu de artist.
Văzu vreo cincisprezece clopotniţe – unele albastre, altele verzui, albe şi roz. Îi sări în ochi dubleul scorojit de pe cupolele bisericilor şi observă deasupra unei clădiri publice un steag fluturând.
Lângă porţile albe, cu turnuri, ale acestui oraş provincial, două bătrâne cu un aer auster vorbeau franţuzeşte, plângându-se de Puterea sovietică şi amintindu-şi de fiicele lor iubite. Din beciul unui lăcaş al Domnului venea un aer rece cu miros ca de vin acru. Probabil că acolo erau depozitaţi cartofi.
— Templul Mântuitorului ridicat pe cartofi! spuse încet pietonul.
După ce trecu pe sub un arc de placaj, pe care era scris cu var proaspăt: „Slavă celei de a cincea conferinţe districtuale a femeilor şi tinerelor fete”, el ajunse în capătul unei alei lungi, care se numea Bulevardul Tinerelor Talente.
— Nu, zise el mâhnit, categoric că ăsta nu e Rio de Janeiro, e mult mai urât.
Aproape pe toate băncile de pe Bulevardul Tinerelor Talente şedeau fete singuratice, cu cărţi deschise în mână. Umbre ca nişte zdrenţe găurite cădeau pe paginile cărţilor, pe coatele goale ale fetelor şi pe bretoanele lor înduioşătoare. Când străinul apăru pe aleea răcoroasă, pe bănci se produse o rumoare generală. Ascunzându-şi feţele pe după cărţile de Gladkov, Eliza Orzesko şi Seifulina, ele aruncară străinului priviri pline de teamă. Acesta trecu în pas de defilare pe dinaintea cititoarelor tulburate şi ajunse la clădirea Comitetului Executiv, care era ţinta plimbării sale.
