CUPRINS:

          Partea întâi – „LEUL DIN STARGOROD” 3

          CAPITOLUL I. BEZENCIUK ŞI „NIMFELE” 4

          CAPITOLUL II. MADAME PETUHOVA ÎŞI DĂ OBŞTESCUL SFÂRŞIT 15

          CAPITOLUL III. CODICELE PĂCĂTOSULUI 25

          CAPITOLUL IV. MUZA CĂLĂTORIILOR ÎNDEPĂRTATE 33

          CAPITOLUL V. UN MARE MAESTRU AL COMBINAŢIILOR 39

          CAPITOLUL VI. REFLEXELE BRILIANTELOR 49

          CAPITOLUL VII. URMELE „TITANICULUI” 56

          CAPITOLUL VIII. HOŢUL CANDID 62

          CAPITOLUL IX. UNDE SUNT PLETELE DUMITALE? 76

          CAPITOLUL X. LĂCĂTUŞUL, PAPAGALUL ŞI GHICITOAREA 86

          CAPITOLUL XI. REPERTORIUL ALFABETIC „OGLINDA VIEŢII” 100

          CAPITOLUL XII. O FEMEIE TORIDĂ – AŞA CUM VISEAZĂ POEŢII 115

          CAPITOLUL XIII. RESPIRĂ MAI ADÂNC: EŞTI EMOŢIONATĂ! 130

          CAPITOLUL XIV. UNIUNEA „SPADA ŞI PLUGUL” 150

          Partea a doua – LA MOSCOVA 166

          CAPITOLUL XV. ÎN MIJLOCUL UNUI OCEAN DE SCAUNE 167

          CAPITOLUL XVI. CĂMINUL „CĂLUGĂRUL BERTHOLD SCHWARTZ” 170

          CAPITOLUL XVII. CETĂŢENI, RESPECTAŢI SOMIERELE! 180

          CAPITOLUL XVIII. MUZEUL DE MOBILĂ 188

          CAPITOLUL XIX. VOT ÎN STIL EUROPEAN 200

          CAPITOLUL XX. DE LA SEVILLA LA GRENADA 212

          CAPITOLUL XXI. RĂFUIALA 227

          CAPITOLUL XXII. CANIBALA ELLOCIKA 241

          CAPITOLUL XXIII. AVESSALOM VLADIMIROVICI IZNURENKOV 252

          CAPITOLUL XXIV. CLUBUL AUTOMOBILIŞTILOR 265

          CAPITOLUL XXV. CONVORBIREA CU INGINERUL GOL 275

          CAPITOLUL XXVI. DOUĂ VIZITE 284

          CAPITOLUL XXVII. MIRACULOSUL COŞ PENTRU PUŞCĂRIE 291

          CAPITOLUL XXVIII. PUICUŢA ŞI COCOŞELUL DIN PACIFIC 301

          CAPITOLUL XXIX. AUTORUL „GAVRILIADEI” 313

          CAPITOLUL XXX. LA TEATRUL „COLUMB” 322

          Partea a treia – COMOARĂ DOAMNEI PETUHOVA 337

          CAPITOLUL XXXI. O NOAPTE FEERICĂ PE VOLGA 339

          CAPITOLUL XXXII. PERECHEA SUSPECTĂ 350

          CAPITOLUL XXXIII. IZGONIREA DIN RAI 359

          CAPITOLUL XXXIV. CONGRESUL INTERPLANETAR DE ŞAH 367

          CAPITOLUL XXXV. ŞI ALŢII 386

          CAPITOLUL XXXVI. VEDERE SPRE BĂLTOACA DE MALAHIT 392

          CAPITOLUL XXXVII. CAPUL VERDE 404

          CAPITOLUL XXXVIII. ÎN ÎMPĂRĂŢIA NORILOR 415

          CAPITOLUL XXXIX. CUTREMURUL 425

          CAPITOLUL XL. COMOARA 441

 

 

 

          Partea întâi – „LEUL DIN STARGOROD”

          CAPITOLUL I. BEZENCIUK ŞI „NIMFELE”

          În oraşul X, capitală de judeţ, erau atât de multe frizerii şi întreprinderi de pompe funebre, încât ai fi putut crede că locuitorii acestui oraş se nasc ca să se bărbierească, să se tundă, să-şi facă o frecţie şi, îndată după asta, să moară. În realitate însă, în oraşul X, capitală de judeţ, oamenii se năşteau, se bărbiereau şi mureau destul de rar. Oraşul ducea o viaţă cât se poate de liniştită. Serile de primăvară erau încântătoare, noroiul lucea în lumina lunii ca antracitul şi toţi tinerii din oraş erau atât de îndrăgostiţi de secretară comitetului sindical al lucrătorilor din întreprinderile comunale, încât acest lucru o împiedica să strângă cotizaţiile.

          Problemele dragostei şi ale morţii nu-l frământau pe Ippolit Matveevici Vorobianinov, deşi, prin însăşi natura serviciului său, el se ocupa de aceste probleme în fiecare zi de la nouă dimineaţa până la cinci după-amiază, cu o întrerupere de jumătate de oră pentru dejun.

          Dimineaţa, după ce-şi bea porţia de lapte fierbinte, pe care i-o servea Klavdia Ivanovna într-un pahar de sticlă mată cu ape, ieşea din căsuţa lor cam întunecoasă pe strada Tovarăşul Gubernski, o stradă largă, scăldată în minunata lumină a primăverii. Era strada cea mai plăcută din câte s-au întâlnit vreodată în oraşele de provincie. Pe stânga, în dosul unor geamuri verzui şi tulburi, sclipeau sicriele argintii ale întreprinderii de pompe funebre „Nimfa”. Pe dreapta, îndărătul unor ferestre mici, cu chitul căzut, se îngrămădeau mohorâte coşciugele de stejar, prăfuite şi serbede, ale meşterului Bezenciuk. Apoi venea prăvălia meşterului coafor „Pierre şi Constantin”, care oferea clientelei sale „manichiură îngrijită” şi „ondulation la domiciliu”. Urma un hotel cu o frizerie, iar mai încolo, pe un maidan, se vedea un viţel rozaliu care lingea cu gingăşie o firmă ruginită, prinsă de o poartă stingheră, cu următorul text:

          POMPE FUNEBRE.

          Poftiţi, vă rog!

          Deşi aceste întreprinderi erau numeroase, clientela lor era destul de redusă. „Poftiţi, vă rog” dăduse faliment cu trei ani înainte ca Ippolit Matveevici să se fi stabilit în oraşul X, iar meşterul Bezenciuk bea rachiu cu nemiluita şi încercase chiar o dată să amaneteze la muntele de pietate cel mai bun coşciug al său, un coşciug de vitrină.

          În oraşul X, oamenii mureau rar şi Ippolit Matveevici ştia acest lucru mai bine decât oricine, fiindcă avea slujbă la oficiul stării civile, unde era însărcinat cu înregistrarea deceselor şi a căsătoriilor.

          Masa la care lucra Ippolit Matveevici semăna cu o veche lespede de mormânt. Colţul ei din stânga era ros de şobolani. Picioruşele-i şubrede se clătinau sub povara registrelor groase, de culoarea tutunului, din care puteai afla toate datele privitoare la originea locuitorilor din oraşul X şi la arborii genealogici crescuţi pe acest pământ sărăcăcios de provincie.

          În ziua de vineri 15 aprilie 1927, Ippolit Matveevici se trezi că de obicei la ora şapte şi jumătate şi îşi puse numaidecât pe nas pince-nez-ul de modă veche, cu arc de aur. Nu purta ochelari. Într-o zi, ajungând la convingerea că nu-i sănătos să porţi pince-nez, Ippolit Matveevici se dusese la optician şi-şi cumpărase o pereche de ochelari fără ramă, cu braţe aurite.

          Lui îi plăcuseră ochelarii, dar nevastă-sa – lucrurile acestea se petrecuseră cu puţin înainte de moartea ei – găsise că aceşti ochelari îl fac să semene leit cu Miliukov2, aşa încât Ippolit Matveevici se văzu nevoit să-i dăruiască portarului. Deşi nu era miop, portarul se învăţase cu ochelarii şi-i purta bucuros.

          — Bonjour! Se salută afectat Ippolit Matveevici pe sine însuşi, dându-se jos din pat. Acest Bonjour dovedea că Ippolit Matveevici se sculase bine dispus. Când îşi spunea dimineaţa Gut Morgen, însemna de obicei că ficatul îşi face de cap, că cincizeci şi doi de ani nu e o glumă şi că afară vremea e cam umedă.

          Vorobianinov îşi vârî picioarele uscăţive în nişte pantaloni de gală, cumpăraţi încă înainte de război, îşi legă pantalonii în dreptul gleznelor cu şireturi şi apoi se încălţă cu nişte cizme scurte şi moi, cu botul pătrat şi strâmt. Cinci minute după asta Ippolit Matveevici se fandosea într-o vestă de culoarea lunii, presărată cu mici steluţe argintii şi într-o haină scurtă de lustrină „şanjantă”. După ce-şi scutură de pe părul său cărunt picurii ca de rouă rămaşi de la spălat, Ippolit Matveevici mişcă fioros din mustăţi, îşi pipăi nehotărât bărbia cam aspră, îşi perie părul ca de aluminiu, tuns scurt şi, zâmbind politicos, ieşi înaintea Klavdiei Ivanovna, soacră-sa, care tocmai intră în odaie.

          — Eppole-et, rosti ea cu un glas ca de tunet, am avut un coşmar azi-noapte.

          Cuvântul „coşmar” fu rostit cu accent franţuzesc.

          Ippolit Matveevici se uită la soacră-sa de la înălţimea celor o sută optzeci şi cinci de centimetri pe care îi măsura şi de la care îi venea uşor şi la îndemână s-o trateze cu oarecare dispreţ.

          Klavdia Ivanovna continuă:

          — Am visat-o pe răposata Marie, cu părul despletit şi cu cordon de aur.

          Klavdia Ivanovna avea un glas ce semăna leit cu o bubuitură de tun şi făcea să tremure lampa de tuci cu ţurţurii ei de cristal prăfuiţi şi cu bilele-i cu alice.

          — Sunt foarte neliniştită. Mi-e teamă să nu se întâmple ceva. Ultimele cuvinte fură rostite cu atâta putere, încât cadrilaterul de păr de pe tigva lui Ippolit Matveevici se făcu vâlvoi. Vorobianinov arboră o mutră acră şi rosti silabisind cuvintele:

          — N-o să se întâmple nimic, maman. Apa s-a plătit?

          Află că nu s-a plătit. Nici galoşii nu erau spălaţi. Ippolit Matveevici nu-şi iubea soacra. Klavdia Ivanovna era proastă, iar vârsta ei înaintată nu mai permitea să se spere că ar putea să se deştepte vreodată. Era de o zgârcenie nemaipomenită şi numai sărăcia lui Ippolit Matveevici împiedica această pornire să se dezlănţuie din plin. Avea un glas atât de puternic şi atât de grav, încât i l-ar fi invidiat până şi Richard Inimă-de-Leu, la al cărui strigăt – precum se ştie – caii se lăsau în genunchi. În afară de asta – lucrul cel mai îngrozitor – Klavdia Ivanovna avea vise în fiecare noapte. Visa fete cu cordoane, cai îmbrăcaţi în valtrapuri cu tiv galben de dragon, portari care cântă la harpă, arhangheli în şube de paznici, umblând noaptea cu toaca în mână, andrele de croşetat care sar singure prin cameră, scoţând nişte sunete supărătoare. Într-un cuvânt, Klavdia Ivanovna era o bătrână puţină la minte. Şi, ca o încununare a tuturor acestor cusururi, îi crescuseră sub nas nişte mustăţi ce aduceau a pămătuf de ras.

          Ippolit Matveevici plecă de acasă cam enervat. Sprijinit de uşorul uşii de la intrarea prăvăliei sale părăginite, meşterul Bezenciuk stătea cu braţele încrucişate. Din pricina necontenitelor insuccese în afacerile sale comerciale şi a lungului consum de băuturi încălzitoare, ochii îi erau de un galben violent ca de cotoi şi îi ardeau ca nişte tăciuni nestinşi.

          — Avem onoarea să vă salutăm! Strigă el înghiţind cuvintele când îl zări pe Ippolit Matveevici. Bună dimineaţa!

          Ippolit Matveevici îl salută cu politeţe scoţându-şi pălăria pătată, din fetru gros.

          — Cum se mai simte coana soacră, dacă îmi este îngăduit să întreb?

          — Hm-m-m, făcu nedefinit Ippolit Matveevici şi, săltându-şi umerii drepţi, îşi văzu de drum.

          — Ei, să-i dea Dumnezeu sănătate, spuse cu amărăciune Bezenciuk. Numai pagube avem, arde-o-ar focul de treabă!

          Şi încrucişându-şi braţele la piept, se sprijini din nou de uşor.

          La poarta întreprinderii de pompe funebre „Nimfa”, Ippolit Matveevici fu din nou oprit.

          Proprietarii „Nimfei” erau în număr de trei. Ei îl salutară toţi deodată şi-l întrebară în cor de sănătatea soacrei sale.

          — E bine, bine, răspunse Ippolit Matveevici, ce să aibă! Azi-noapte a visat o fată de aur cu părul despletit.

          Cele trei „nimfe” se uitară unul la altul şi scoaseră un oftat adânc.

          Toate aceste întâlniri îl întârziară pe Ippolit Matveevici şi, contrar obiceiului, sosi la slujbă când ceasul atârnat deasupra lozincii „Ai terminat treaba – pleacă!” arăta nouă şi cinci.

Film artisitc adaptare a romanului 12 scaune il puteti vedea aici............https://latimp.eu/12-scaune-1971-online-hd-film-rusesc-comedie-subtitrat-romana-ilf-petrov/