David ajunse la Coetminais în cursul după'-amiezii. În după-amiaza precedentă debarcase la Cherbourg,. Făcuse drumul cu maşina până la Avranches, unde rămăsese marţi noapte. Aceasta i-a permis să zăbovească pe tot restul drumului şi să se bucure de împrejurimi – o perspectivă de la distanţă a impresionantului vis în spirală de la Mont St Michael, o plimbare agale la St Malo şi la Dinan, apoi spre sud, traversând un peisaj de ţară absolut inedit, pe o vreme minunată de septembrie. Se îndreptă spre ţinutul molcom cu fructele şi grânele culese, un peisaj ordonat şi aliniat, concentrat în sine, care emana un aer de fertilitate consumată. De două ori se opri pentru a reproduce în acuarelă anumite combinaţii de culoare şi adâncime – linii paralele subliniate de notaţiile în creion ale scrisului său îngrijit. Deşi aceste note se refereau la forma originală – cum o dâră de culoare corespundea unui câmp, unui zid însorit, unei coline îndepărtate – de fapt, nu desenă nimic. Mai adăugă data, ora şi aspectul vremii, ap<pi demară.
Într-un fel, avea sentimentul vinovăţiei, pentru că se simţea atât de bine, pentru că se găsea absolut singur, într-un mod atât de neaşteptat, fără Beth, după ce mai făcuse şi atâtea mofturi; dar această zi, sentimentul descoperirii, nemaisocotind faptul că ţinta întreprinderii sale îl speria şi îl atrăgea în acelaşi timp, totul la un loc îi dădea plăcuta senzaţie de libertate a celibatului. Parcurse ultimii kilometri ai drumului cu sentimentul unui răsfăţ absolut printr-una din cele mai întinse porţiuni de pădure străveche a Bretaniei, pădurea din Paimpont, pe drumuri de ţară învăluite în verdeaţă, întrerupte ici-colo de fâşii însorite tăiate printre copacii nesfârşiţi. Dintr-o dată i se explicară anumite elemente din opera recentă mult admirată. ^a bătrânului artist. Nici lectura, nici inteligenţa, indiferent de măsura lor, nu puţeau înlocui experienţa directă. Cu mult înainte de a ajunge la ţintă, David era deja convins că nu făcuse drumul în zadar.
Porni pe un drum de pădure mai îngust, un fel de voie commiinale neumblată şi după aproape doi kilometri ajunse la semnul mult aşteptat – Manoir de Coetminais. Chemin prive. Trebui să deschidă şi apoi să închidă o poartă albă. După încă un kilometru constată că drumul îi este din nou barat de o altă poartă, chiar în spaţiul în care copacii făceau loc unei livezi însorite, plină de ierburi. Prinsă în traversa de sus era o tăbliţă. Inscripţia îl făcu să zâmbească în sinea lui, căci dedesubtul cuvintelor în franceză: Chien mechant, se afla scris în engleză: Vizitatorii sunt primiţi numai dacă au stabilit întâlnirea în prealabil. Şi parcă pentru a i se confirma că avertismentul nu era o glumă, descoperi că poarta era prinsă cu un lacăt. Probabil că uitaseră că el trebuia să sosească în cursul după-amiezii. O clipă se simţi descumpănit, numai dacă al naibii bătrân nu uitase complet de venirea lui. Stătea în umbra deasă cu ochii la lumina de dincolo de gard. Nu se poate să fi uitat, David îi trimisese chiar săptămâna trecută o scrisoare scurtă, atât pentru a-i reaminti, cât şi în semn de anticipată recunoştinţa. Din copaci, de foarte aproape, se auzea strigătul în trei silabe ai unei păsări, ca şi sunetul produs de un flaut din tinichea cântând fals. Privi în jur, dar nu văzu nimic. Cântul păsării era atât de puţin englezesc, încât, în chip nedesluşit, avu revelaţia propriei identităţi.
Indiferent că exista sau nu un câine rău nu puteai să…; se duse înapoi la maşină, opri motorul, încuie uşile, se întoarse la poartă şi sări gardul.
Porni de-a lungul aleii traversând livada de pomi fructiferi bătrâni, încărcaţi cu mere verzi şi dintr-acelea roşii bune pentru cidru. Nu apăru nici un câine, nu se auzi nici un lătrat. Manoir-ul, pierdut în plin soare în mijlocul unui luminiş împrejmuit de stejari şi fagi imenşi, nu era chiar ceea ce-şi imaginase, pentru că el nu prea ştia bine franceza, nu prea cunoştea împrejurimile Parisului şi tradusese cuvântul ca imagine şi sunet în sensul englezesc de manor house. Semăna mai mult cu o fermă cândva opulentă, având faţada din tencuială ocru-deschis cu traverse din lemn uscat şi ferestre protejate de obloane cafenii. În partea de răsărit se afla o aripă construită în unghiuri drepte, aparent de dată mai recentă. În ansamblu, avea farmec; era o casă veche dar adunată, aspectul degaja căldură, dădea un sentiment de soliditate. De fapt, el se aşteptase la ceva mai impunător.
Pe latura de sud a casei se afla o curte pietruită. La baza peretelui erau muşcate, doi trandafiri bătrâni, căţărători, câţiva porumbei împrăştiaţi pe acoperiş; toate obloanele erau lăsate, locul adormit. Dar uşa principală, deasupra căreia se afla o emblemă din piatră cu detalii roase de timp, în formă de scut, plasată excentric către partea de apus a casei, era deschisă. David înaintă pe drumul cu pietriş şi se apropie cu oarecare atenţie. Nu văzu nici un ciocănel, nici urmă de sonerie şi, slavă Domnului, nici un câine rău. Văzu un salon cu pardoseală de piatră, o masă de stejar, nu departe de o scară veche din lemn cu balustrada roasă, crăpată, s-ar fi spus medievală, care ducea la camerele de sus. În capăt, o altă uşă deschisă încadra o grădină însorită. Ezită, având senzaţia că ajunsese mai devreme decât se precizase, apoi bătu cu pumnii în uşa masivă de la intrare. Câteva clipe mai târziu, dându-şi seama de inutilitatea sunetului imperceptibil, făcu un pas dincolo de prag. În dreapta se desfăşura un salon lung ca o galerie,. Probabil că fuseseră daţi jos câţiva pereţi despărţitori, dar se păstraseră câteva coloane negre, de o trufie sinistră, în dreptul pereţilor albi. Interiorul, care amintea de stilul Tudor, avea un aspect mai englezesc decât exteriorul. Camera era frumoasă, aerisită, deşi destul de plină cu mobilă veche în lemn sculptat, vase de flori, câteva fotolii şi, mai spre capăt, două canapele, covoare vechi în nuanţe de roz şi roşu, bineînţeles, obiecte d. e artă…, care îl puteau surprinde cu mult mai puţin decât faptul de a putea circula aşa liber prin casă – căci David ştia că pe lângă operele bătrânului pictor se mai afla aici şi o adevărată colecţie. Ensor, Marquet, acel peisaj de la celălalt capăt probabil că era un Derain din prima perioadă şi acolo, deasupra căminului…
