Când venea acasă în vacanţă de la internat o vedeam uneori în fiecare zi, fiind casa lor chiar în faţa Anexei Primăriei. Atât ea, cât şi sora ei mai mică veneau şi plecau, mai totdeauna, însoţite de tineri, ceea ce, bineînţeles, mie nu-mi convenea. Când aveam o clipă liberă şi puteam scoate capul dintre dosare şi registre, mă aşezam la fereastră şi mă uitam pe stradă pe deasupra porţiunii mate a geamului şi uneori o zăream. Seara îmi notam faptul în jurnalul meu de observaţii. La început cu un X şi, mai târziu, când i-am aflat numele, cu un M. De câteva ori mi s-a întâmplat s-o întâlnesc în oraş. Într-o zi, stând la rând la biblioteca din strada Crossfield, m-am nimerit chiar în spatele ei. Nu s-a uitat nici măcar o dată la mine, dar eu nu-mi luam ochii de la ceafa ei şi de la părul strâns într-o coadă la spate. Avea părul blond şi mătăsos ca floarea de sorbestrea, împletit într-o singură coadă care îi ajungea până aproape de talie şi pe care o purta fie peste piept, fie pe spate. Câteodată şi-o învârtea ca o coroană în jurul capului. Înainte să vină ca oaspete în casa mea, nu am avut decât o singură dată prilejul s-o văd cu părul despletit şi era atât de frumoasă, încât mi s-a tăiat răsuflarea. Parcă era o sirenă.
Altă dată, într-o sâmbătă liberă, când m-am dus la Muzeul de Istorie Naturală, ne-am întors amândoi cu acelaşi tren. Stătea la trei scaune de mine, pe lateral, cu nasul într-o carte, aşa că am putut s-o privesc timp de treizeci şi cinci de minute. De câte ori o vedeam, aveam aceeaşi senzaţie ca atunci când descopeream un fluture dintr-o specie rară, de care mă apropiam cu multă grijă, cu sufletul la gură, cum se spune. O specie de călinică femelă, de pildă, foarte deschisă la culoare. Întotdeauna m-am gândit la ea în felul acesta, îmi veneau în minte cuvinte ca „insesizabilă”, „rară”, şi „foarte rafinată”. Căci era diferită de toate celelalte, chiar şi de cele frumoase. Numai un cunoscător o putea aprecia.
În anul în care mai era la internat nu ştiam cine e. Aflasem doar că tatăl ei era doctorul Grey şi, dintr-o frântură de conversaţie auzită la o şedinţă a Secţiei de Entomologie, înţelesesem că mama ei obişnuia să bea. Într-o zi am auzit-o pe maică-sa vorbind într-un magazin. Avea o voce afectată şi de la prima vedere dădea impresia unei femei căreia îi place băutura; era prea tare machiată ş.a.m.d.
Pe urmă au apărut câteva rânduri despre ea în ziarul local, precum că a câştigat o bursă şi cât era de deşteaptă şi îi dădeau şi numele, la fel de frumos ca şi ea: Miranda. Aşa am aflat că plecase la Londra să studieze beleartele. Pentru mine articolul acesta a avut o importanţă specială. Mi se părea că deveniserăm mai intimi, deşi, evident, noi doi nu făcuserăm cunoştinţă, în sensul strict al cuvântului.
Nu pot să spun de ce, de prima oară când am văzut-o, am ştiut că este Unica. Evident că nu sunt nebun. Îmi dădeam perfect seama că e doar un vis şi aşa ar fi rămas dacă nu s-ar fi întâmplat povestea cu banii. O visam cu ochii deschişi, îmi imaginam tot felul de poveşti în care o întâlneam, că făceam lucruri pe care ea le găsea admirabile, că mă însuram cu ea şi tot soiul de chestii de-astea. Nimic indecent, niciodată înainte de… Dar asta am să povestesc mai târziu.
Ea desena în timp ce eu mă ocupam de colecţia mea (în visurile mele, bineînţeles). Mi-o închipuiam întotdeauna îndrăgostită de mine şi de colecţia mea, pe care o desena şi o colora; lucram împreună într-o casă frumoasă, modernă, o încăpere mare cu un perete aproape în întregime din sticlă; organizam reuniuni ale entomologilor, unde în loc să nu scot o vorbă, de frică să nu greşesc, deveneam gazda apreciată de toţi.
Ea, frumoasă, cu părul ei blond şi ochii cenuşii… Şi, bineînţeles, toţi bărbaţii mă priveau plini de invidie.
Singura dată când visurile mele în legătură cu ea nu au fost frumoase a fost atunci când am văzut-o cu un tânăr cu mutră de snob care conducea o maşină sport. Într-o zi eram în spatele lui la bancă şi la casă l-am auzit spunând: „Daţi-mi, vă rog, banii în bancnote de cinci lire”, gluma constând în faptul că cecul era pentru zece lire. Sunt toţi la fel. O vedeam câteodată urcându-se în maşina lui sau traversând oraşul aşezată alături de el, şi în zilele acelea eram foarte tăios cu ceilalţi colegi din birou şi nu mai notam faimosul X în jurnalul meu entomologie (toate astea se întâmplau înainte de plecarea ei la Londra, căci atunci l-a lăsat baltă). În zile ca astea mă lăsam cuprins de visuri urâte: plângea şi de obicei îngenunchea în faţa mea. O dată mi-am permis chiar să visez că o plesneam peste faţă, aşa cum îl văzusem pe unu’ făcând într-o piesă la televizor. Probabil că atunci a început totul.
Tatăl meu murise într-un accident de maşină. Aveam doi ani. Era în 1937. Era beat, dar mătuşa Annie spunea totdeauna că mama îl împinsese la băutură. Nu mi-au spus niciodată ce s-a întâmplat exact, dar curând după aceea mama a plecat lăsându-mă cu mătuşa Annie. Voia să-şi trăiască viaţa. Verişoara Mabel mi-a strigat o dată (eram copii şi ne certam) că era o femeie de stradă şi că plecase cu un străin. Eram atât de prost, încât m-am dus drept la mătuşa Annie s-o descos. Dar, bineînţeles, nu mi-a spus decât ce a considerat ea de cuviinţă. Acum totul îmi este indiferent. Dacă mama mai este în viaţă, nu ţin s-o întâlnesc, nu mă interesează. Mătuşa Annie spune deschis că am avut noroc că am scăpat de ea, şi eu sunt de aceeaşi părere.
Aşa că m-au crescut mătuşa Annie şi unchiul Dick, alături de fiica lor, Mabel. Mătuşa Annie este sora mai mare a tatei.
Unchiul Dick a murit când aveam cincisprezece ani. Era în 1950. Ne duseserăm amândoi la pescuit la Tring Reservoir şi, ca de obicei, eu plecasem cu plasa şi cu ce îmi trebuia mie pentru prins fluturi. Când mi s-a făcut foame şi m-am întors unde îl lăsasem, am văzut o grămadă de lume. Am crezut că prinsese vreun peşte mare. De fapt, avusese un atac de apoplexie. L-am dus acasă, dar n-a mai scos nici o vorbă şi nici nu ne-a mai recunoscut pe vreunul dintre noi.
