I.
Primii copaci pe care i-am cunoscut bine au fost merii şi perii din grădina casei unde mi-am petrecut copilăria. Poate că afirmaţia o să vă poarte cu gândul la o imagine rustică sau bucolică, însă nici vorbă de aşa ceva. Casa, lipită printr-un zid de o alta, era situată într-o suburbie a anilor '20 de la gura Tamisei, cam la şaizeci de kilometri depărtare de Londra. Grădina din spate era miniaturală – mai puţin de patru ari de teren – însă tata împovărase un capăt şi o latură a gardului cu pomi şi arbuşti tunşi, sprijiniţi pe plase de metal.
Până şi pajiştea pitică avea cinci meri roditori, pe care numai curăţatul şi retezatul constant al crengilor îi ţineau în frâu. Grădina reprezenta o anomalie printre parcelele verzi şi mai convenţionale ale vecinilor, iar felul în care îşi dădea silinţa să arate ca o parte din livada cine ştie cărui conac de vază o făcea, poate, să pară uşor absurdă. Însă adevărul era că nimeni n-o lua în râs tocmai din cauza roadelor acestor copaci.
Denumirile merelor şi perelor seamănă într-un fel cu cele ale vinurilor – nu te lămuresc prea mult în privinţa calităţii. Se prea poate ca două nume să aibă aceeaşi rezonanţă, însă cei doi pomi care le poartă pot da roade la fel de diferite între ele ca şi strugurii produşi de o vie întinsă şi una de mărime potrivită, amândouă pe aceeaşi costişă.
Până şi acelaşi pom poate face roade diferite de la un an la altul. Ca şi la vie, lucrurile esenţiale sunt solul, amplasamentul, clima anului şi, după toţi aceşti factori aleatori, grija omului.
Pomii tatălui meu, mulţumiţi deja de pământul aluvionar din regiune, erau probabil printre cei curăţaţi cu migala cea mai mare, cei mai alintaţi şi mai îngrijiţi din întreaga Anglie, şi-i aduceau în mod constant premii la expoziţiile locale. Oricum, personal n-am întâlnit fructe din soiul lor care să fie mai parfumate – ca să nu mai vorbim că astăzi atât de multe asemenea soiuri au devenit, în peisajul supermarketurilor, nişte rarităţi din cauza dezavantajelor lor comerciale, cum ar fi pulpa fragedă sau cerinţa misterioasă de a fi „mâncate din pom”. Încă mă mai obsedează amintiri legate de ele, de numele şi aroma lor – Charles Ross, Lady Sudeley, Peasgood's Nonsuch şi King of the Pippins. Până şi soiurile mai populare pe care le creştea tata, cum ar fi Comice sau Mozartul şi Beethovenul pomologiei engleze – James Grieve şi Cox's Orange umpleau pomii, transformaţi cu iscusinţă în copaci pitici, cu o abundenţă şi un rafinament pe care rareori mi-a fost dat să le mai întâlnesc după aceea. Se prea poate ca, parţial, asta să se fi datorat faptului că tata ştia cu precizie când anume trebuiau mâncate fructele. O pară din soiul Comice are nevoie de multe săptămâni până să se coacă pe spaliere, însă odată ajunsă la apogeu, nu ţine mai mult de o zi. La soiul Grieve desăvârşirea este aproape la fel de efemeră.
Pomii aceştia au avut o influentă mult mai mare asupra vieţilor noastre decât îmi dădusem eu seama în tinereţe. Îi priveam aşa cum îi prezenta tata lumii, pur şi simplu ca pe o pasiune – la fel de obişnuită sau inevitabilă ca şi nelipsitele griji financiare, dispariţiile lui zilnice la Londra, ulcerul duodenal de care suferea sau lucrurile ceva mai vesele, cum erau golful de la sfârşitul săptămânii, tenisul şi bucuria de a urmări partidele de crichet din comitat. Şi totuşi ei depăşeau simpla noţiune de plante. Numele, comportamentul şi caracterul lor se aflau pe picior de egalitate cu ale celor din familie.
Între mine şi tata exista deja o diferenţă netă. Eram însă prea copil ca s-o observ sau am luat-o, poate, drept o chestiune de gust, de vârstă sau drept o altă şi banală deosebire de pasiuni. Diferenţa era oricum încurajată şi – în ochii mei – consfinţită de diverse rude. Aveam un unchi care era entomolog împătimit şi care m-a luat cu el în câteva expediţii prin ţară. Aşa am deprins meşteşugul prinderii cu plasa, al conservării insectelor, al vânatului omizilor şi toate celelalte; în plus, m-a învăţat şi arta fixării în insectar. Pe urmă mai aveam doi verişori mult mai mari ca mine. Primul avea o plantaţie de ceai în Kenya şi era un neîntrecut pescar la muscă şi vânător de vânat mare, iar în ochii mei, atunci când apărea acasă la noi în vizitele sale ocazionale, era, indiscutabil, cel mai norocos om din lume. Celălalt era un membru indispensabil oricărei familii engleze decente aparţinând clasei mijlocii – un excentric convins, care se potrivea suburbiei şi valorilor ei aşa cum se potriveşte ariciul pe o canapea. Reuşise să advme o gamă ameţitoare de interese personale: recoltele de vârf ale vinului de Bordeaux, cursele de alergări de fond (unde era competitiv la standarde internaţionale), topografia şi. Furnicile – domeniu în care era o autoritate.
L-am invidiat la culme pentru libertatea de a putea să colinde pe unde i se năzărea, pentru fotografiatul la nesfârşit al locurilor exotice, pentru cunoştinţele sale generale temeinice despre natură, obţinute prin contact direct. Mă nedumerea însă faptul că pentru tata această fiinţă fascinantă trecea drept pe jumătate nebună.
Astfel de rude au stârnit foarte curând în mine pasiunea pentru istoria naturală şi peisajul de ţară, adică dorinţa de a scăpa de pomii extrem de nefireşti din grădina din spatele casei, ca şi de tot ceea ce reprezentau ei. Iar asta însemna, fără să-mi dau seama, că începusem deja să calc în picioare sufletul tatălui meu.
Tânjeam din ce în ce mai mult, în taină, după ceea ce nu găseam la noi: spaţiu, sălbăticie, dealuri, păduri. Cred că tânjeam mai cu seamă după crânguri, după copacii „adevăraţi”. Cu una sau două excepţii – şi anume terenurile mlăştinoase din Essex şi tundra arctică – am urât întotdeauna ţinuturile plate şi lipsite de arbori. Acolo timpul pare că s-a înscăunat ca stăpân şi ticăie fără remuşcări, asemeni unui ceas. Copacii însă urzesc timpul sau mai degrabă plămădesc o varietate de timpuri: când dense şi abrupte, când calme şi întortocheate, dar niciodată greoaie, mecanice, monotone fără de scăpare. Încă mă mai cuprinde acest sentiment în clipa în care intru în vreuna din nenumăratele pădurici tainice de la graniţa dintre Devon şi Dorset, unde locuiesc acum. E ca atunci când laşi în urmă malul pentru a intra în apă, într-un alt mediu, într-o altă dimensiune. Când eram mai tânăr, senzaţia era acută. Furişatul în pădure însemna furişatul în rai.
