Aşadar, examinând cu atenţie ceea ce sunt, şi văzând că pot pretinde că nu am trup, că lumea exterioară nu există şi că eu nu sunt nicăieri; dar că, în ciuda acestui lucru, nu pot pretinde că nu exist; că, dimpotrivă, din chiar faptul că mă pot îndoi de realitatea celorlalte lucruri decurge în mod clar şi neîndoios că exist; în schimb, dacă încetez să cuget, nu mai am nici un motiv să cred că aş mai putea exista – toate acestea m-au convins că sunt o fiinţă a cărei esenţă sau natură în întregimea ei este gândire, o fiinţă care nu depinde nici de un loc anume, nici de alte lucruri materiale pentru a exista. Astfel încât acest „eu”, adică spiritul prin care sunt ceea ce sunt, este în întregime distinct de trup, este chiar mai uşor de cunoscut decât trupul, ba mai mult, nu încetează a fi ceea ce este, chiar dacă trupul însuşi nu ar exista.
RENÉ DESCARTES, Discurs asupra metodei
SYLVIA: Să fim serioşi acum. Stă scris în stele că mă voi căsători cu un bărbat distins, şi nu am de gând să mă mulţumesc cu mai puţin.
DORANTE: Dacă aş fi eu acela, m-aş simţi ameninţat şi mi-ar fi teamă să nu cumva să ţi se adeverească horoscopul. În privinţa astrologiei, sunt un necredincios… dar cred din adâncul sufletului în chipul tău. SYLVIA (aparte): Cât e de pisălog! (Către D.) Vrei să-ncetezi odată? Ce importanţă are pentru tine dacă destinul meu te-a eliminat?
DORANTE: Bine, dar destinul tău n-a hotărât că nu mă voi îndrăgosti de tine.
SYLVIA: Nu, dar a prezis că nu-ţi va folosi la nimic, şi pot să-ţi spun c-a avut dreptate. Eşti în stare să mai vorbeşti şi despre altceva în afară de dragoste?
DORANTE: Da, începând din clipa în care vei înceta să-mi inspiri dragoste.
SYLVIA: Bine, dar e revoltător, simt că-mi sare ţandăra acuşi. Te rog, o dată pentru totdeauna, încetează de a mai fi îndrăgostit de mine!
DORANTE: Numai dacă şi tu încetezi.
MARIVAUX, Jocul dragostei şi al întâmplării.
I.
Erau, în general, reprezentate în chip de fecioare, tinere, frumoase şi sfioase.
Îndrăgeau singurătatea şi apăreau, de obicei, în veşminte deosebite, potrivit cu artele şi ştiinţele peste care stăpâneau.
LEMPRIČRE, Dicţionarul, articolul Musae.
Era conştient de pâcla luminoasă şi nesfârşită, de parcă ar fi plutit, privind în jos, ca un zeu – alfa şi omega – peste o mare de abur. Încântarea îi scăzu însă când, după un răstimp imprecis ca durată, plin de murmure şi de umbre periferice, impresia de spaţiu nemărginit, de imperiu fără hotar, s-a redus la ceva mult mai restrâns şi oarecum neîncăpător. Din acea clipă, cu fulgerătoarea fatalitate a unei căderi, murmurele s-au închegat în voci, umbrele în chipuri. Ca într-un film obscur, vorbit într-o limbă străină, nimic nu era familiar: nici limba, nici exterioarele, nici actorii. Imagini şi cuvinte începură să înoate, aici amestecându-se pentru o clipă, acolo separându-se, precum amoebele de baltă; o activitate intensă, era evident, dar fără scop. Toate aceste colocaţii de forme şi senzaţii, aceste asociaţii de morfeme şi foneme, reveneau precum formulele de algebră, fixate în memorie demult, în anii de şcoală, dar la ce se aplicau aceste formule, de ce existau, uitase cu desăvârşire. Era conştient, asta era evident; dar îi lipsea pronumele, ceea ce distinge o persoană de alta; şi îi lipsea timpul, ceea ce distinge prezentul de trecut şi de viitor.
O vreme, acestui sentiment de impersonalitate i s-a asociat o senzaţie plăcută de superioritate, senzaţia de a fi ajuns cumva deasupra gloatei. Dar chiar şi aceasta a fost repede şi brutal alungată de neînduplecatul demon al realităţii. Un fel de tumbă mentală l-a dus la concluzia inevitabilă că, departe de a pluti maiestuos prin stratosferă, purtat parcă pe un aşternut de pentametri iambici, în realitate zăcea în pat, culcat pe spate. Deasupra capului avea o lampă de perete, un panou simplu, dreptunghiular, din material plastic alb, opac. Lumină. Noapte. O încăpere mică, cenuşie, un gri pal, ca aripile unui pescăruş. Limb etern, dar cel puţin era fără întâmplări, un nimic tolerabil. Dacă nu ar fi fost cele două femei, privind cu luare aminte în jos, spre el.
Pentru că era ţinta unor inexplicabile reproşuri din partea siluetei mai apropiate şi mai insistente, mai făcu o deducţie, fără voie: dintr-un motiv oarecare, se afla în centrul atenţiei, era, deci, un fel de „eu”. Chipul îi zâmbi, aplecându-se spre el cu un amestec de solicitudine şi scepticism, de grijă cu o tuşă de suspiciune, poate involuntară: „se preface bolnav”.
— Dragule?
Cu o nouă străfulgerare de intuiţie reductivă, dureros de rapidă, realiză nu numai că are un „eu”, dar şi că este un „eu” masculin. Probabil că de aici venea sentimentul violent de inferioritate, neputinţă şi neghiobie. El – adică „eul” care era el, de fapt – privi cum gura alunecă în jos, aterizându-i, ca un paraşutist, pe frunte. Atingere şi parfum, înseamnă că nu e nici film, nici vis. Acum chipul plana deasupra lui. Cuvinte şoptite ieşeau din orificiul roşu:
— Dragule, mă recunoşti?
El se uită lung.
— Eu sunt, Claire.
Nu era deloc clar.
— Soţia ta, dragule. Îţi aminteşti?
— Soţie?
Era lucrul cel mai straniu şi mai alarmant din câte se petrecuseră până atunci: să ştii că ai vorbit, dar asta numai din pricina proximităţii sursei de zgomot.
