CUVÂNT ÎNAINTE.
DEŞI VERSIUNEA DE FAŢĂ NU ESTE, TEMATIC sau structural, o versiune nouă, specială a cărţii, ea este totuşi mai mult decât o ediţie revizuită. Un număr de scene au fost în mare parte rescrise şi câteva au fost adăugate. Am făcut acest pas neobişnuit mai ales datorită faptului – dacă scrisorile pot fi considerate un test – că această carte a suscitat cel mai mare interes în comparaţie cu tot ce am mai scris. De mult m-am învăţat cu faptul că scrierile care m-aţi satisfăcut cel mai puţin (motivat fiind de primii mei critici) continuă să mulţumească majoritatea cititorilor mei.
Romanul a apărut în 1965, după alte două, şi este primul, dar nu în virtutea datei de publicare. Am încercat să-l scriu la începutul anilor '50, pe parcurs, atât starea mea, cât şi naraţiunea trecând prin multe transformări. În forma originală era vorba de un element evident supranatural – o încercare de a reedita nuvela lui Henry James The Turn of the Screw. Nu aveam o idee coerentă nici cu privire la mersul vieţii şi nici la cel al cărţii. Eul meu obiectiv nu credea în acel moment că voi deveni un scriitor care va publica, celălalt eu, subiectiv, nu putea abandona efortul stângaci dar laborios de a produce o poveste şi tot ce-mi amintesc este că permanent aruncam pasaje la coş, fiind incapabil să descriu ceea ce doream. Atât tehnica, cât şi acea forţă bizară a imaginaţiei care mi se pare un fel de handicap al memoriei fată de realitate şi existentă – împiedicând evocarea faptului non-existent – mă făceau nefericit, mă ţintuiau în loc. Şi totuşi, atunci când succesul romanului The Collector, în 1963, mi-a dat încredere în literatura mea, a venit şi rândul acestui roman permanent torturat şi handicapat de a-şi impune drepturile înaintea altora pe care le încercasem în anii '50., dintre care, măcar două erau, presupun, mai realizate şi m-ar fi făcut chiar mai bine cunoscut, cel puţin în propria mea tară.
În 1964, am reluat lucrul şi am colaţionat şi rescris toate variantele deja scrise. The Magus a rămas cartea unui novice şi, pe lângă naraţiune, conţine notaţia explorării unui pământ necunoscut, o explorare adesea pornită pe căi greşite sau eronat concepute. Cititorul cu experienţă nu poate crede că forma finală publicată poate păstra caracterul dezordonat al scrierii produse cu naivitatea instinctului. Cele mai mari lovituri pe care criticii mi le-au dat au fost când au decis că această carte reprezintă o gimnastică deliberată a fanteziei, un joc cerebral. Aceasta înseamnă că eroarea cărţii consta în faptul că ascundea nesfârşitul şuvoi al scrierii sale.
Pe lângă evidenta influentă a lui Jung, ale cărui teorii mă interesau profund în acea vreme, au mai existat trei romane care au contribuit la scrierea acestuia. Modelul de care am fost conştient pe de-a-ntregul a fost Le Grand Meaulnes al lui Alain Fournier, motiv care m-a făcut să renunţ pe parcursul reviziei la un număr de referinţe prea directe. Paralela s-ar putea să nu fie foarte evidentă celui obişnuit să analizeze la nivel literal, dar The Magus ar fi fost o carte esenţial diferită dacă nu ar fi existat antecedentul francez. Forţa romanului Le Grand Meaulnes (pentru câţiva dintre noi în orice caz) de a produce o experienţă, alta decât cea literară, era exact ceea ce doream să adaug eu naraţiunii mele. Un alt defect al romanului meu, şi pe care nu-l pot remedia, provine din faptul că nu am fost capabil să văd că această dorinţă e tipică pentru adolescenţă. Cel puţin adolescenţa protagonistului lui Alain Fournier este deschisă şi specifică.
A doua influentă ar putea fi surprinzătoare, dar a provenit de la o carte care a obsedat imaginaţia copilăriei mele, Bevis de Richard Jefferies. Cred că romancierii încep să se formeze încă din copilărie, chiar dacă nu-şi dau seama. Bevis, ca şi Le Grand Meaulnes, proiectează o lume diferită de cea existentă sau de cea căreia copilul crescut într-o familie de mici burghezi marginali trebuia să i se integreze. Mă refer la această carte ca la una care mi-a imprimat un model profund, o stare din cele care nu se şterg chiar dacă am depăşit de mult şi evident acest tip de carte.
A treia carte care se află la originea cărţii mele, fără ca eu s-o fi recunoscut ca atare la vremea respectivă, o pot adăuga acum datorită perspicacităţii unei studente de la Universitatea din Reading care mi-a trimis, la câţiva ani după publicare, o scrisoare în care evidenţia numeroasele asemănări cu romanul lui Dickens Great Expectations. Ceea ce studenta nu ştia era faptul că acesta este singurul roman al lui Dickens pentru care am manifestat o admiraţie şi o dragoste absolută (un roman pentru care îi iert atâtea alte lucruri ce îmi displac în opera lui), că, în perioada când începusem să scriu romanul meu, predam, cu mare plăcere, un curs despre el, prezentându-l ca pe o carte exemplară şi că mult timp am cochetat cu ideea de a introduce un personaj feminin în locul lui Conchis. Nu am renunţat total la această idee deoarece există ceva din Miss Havisham în figura doamnei de Seitas. Un scurt pasaj introdus în ediţia de faţă reprezintă un omagiu la această influentă din umbră.
Trebuie să mă mai refer pe scurt la două schimbări mai de esenţă. În două scene, dezlănţuirea pasiunii este mai puternică, îndreptând astfel o lipsă anterioară de curaj. Cealaltă schimbare este în finalul cărţii. Nici în prima versiune nu intenţionasem să închei în mod misterios, aşa cum unii cititori au avut senzaţia. Cred că ei nu au acordat îndeajuns de multă atenţie celor două versuri din Pervigilium Veneris de la sfârşit. Recunosc faptul că ar fi trebuit să declar propria mea soluţie pentru sfârşit într-un chip mai puţin ambiguu. De data aceasta o fac.
Nici un scriitor nu recunoaşte cu plăcere care au fost cele mai intime influente de ordin biografic din opera sa şi care rareori sunt legate de evenimente, de activităţi exterioare. Eu nu fac excepţie. Insula mea, Phraxos (insula „îngrădită”) a fost de fapt insula Spetsai unde am predat în 1951 şi 1952 la un internat particular, diferit în acei ani de cel din carte. Dacă l-aş fi descris fidel, aş fi scris un roman umoristic.
Binecunoscutul milionar grec care a cumpărat o parte a insulei Spetsai nu are nici o legătură cu cel din romanul meu; domnul Niarchos a venit mult mai târziu în locul respectiv. Nici proprietarul de atunci al vilei Bourani, al cărei aspect exterior şi amplasament le-am adaptat, nu este modelul personajului meu, deşi înţeleg că aceasta este pe cale de a se transforma într-o altă legendă a insulei. L-am întâlnit pe domnul respectiv, prieten al bătrânului domn Venizelos, numai de două ori şi foarte scurt. Casa lui, pe aceea mi-o amintesc foarte bine.
