I DOMNUL MIGUEL ŞI CEI DOI COLEGI AI SĂI
— Se pare că, într-adevăr, nu-i nădejde ca discuţia aceasta să ia sfârşit… zise domnul Miguel, încercând să-i tempereze pe cei doi adversari înfocaţi.
— Ei bine… nici nu va lua sfârşit… răspunse domnul Felipe. Cel puţin eu nu voi ceda în faţa opiniei domnului Varinas.
— Nici eu nu voi renunţa la părerea mea acceptând-o pe a domnului Felipe! ripostă domnul Varinas.
De mai bine de trei ore cei doi savanţi perseverenţi discutau, fără să-şi facă vreo concesie, problema fluviului Orinoco. Fluviul acesta celebru din America de Sud, artera principală a Venezuelei, curgea, în partea lui superioară, de la est spre vest, aşa cum stabileau hărţile recente, sau îşi avea obârşia în sud-vest? În acest caz, Guaviare şi Atabapo nu erau consideraţi pe nedrept afluenţi?
— Atabapo e Orinoco! afirma cu tărie domnul Felipe.
— Ba Guaviare! afirma nu mai puţin energic domnul Varinas.
Domnul Miguel, în ceea ce-l privea, îşi însuşise opinia geografilor moderni. După ei, izvoarele fluviului Orinoco se aflau în partea Venezuelei care se învecina cu Brazilia şi Guyana engleză1, aşa că tot cursul lui trecea prin Venezuela. Dar domnul Miguel se străduia în zadar să-i convingă pe cei doi prieteni ai săi care, dealtfel, se contraziceau şi în alte privinţe, cu nimic mai puţin importante.
— Nu, repeta unul. Orinoco izvorăşte din Anzii columbieni, iar Guaviare, despre care dumneata pretinzi că ar fi un afluent, este pur şi simplu Orinoco, având cursul superior în Columbia şi pe cel inferior în Venezuela.
— Eroare! protesta celălalt, Atabapo e Orinoco, nu Guaviare.
— Ei, prieteni, interveni domnul Miguel, prefer să cred că unul dintre cele mai frumoase fluvii ale Americii nu trece prin nici o altă ţară decât prin a noastră!
— Nu e vorba aici de amor propriu, replică domnul Varinas, ci de un adevăr geografic. Guaviare…
— Nu… Atabapo! exclamă domnul Felipe.
Şi cei doi adversari, care se ridicaseră furtunos în picioare, se priviră drept în albul ochilor.
— Domnilor… domnilor! repetă domnul Miguel, un om minunat, foarte conciliant de felul său.
Pe un perete al sălii tulburate de exploziile discuţiei de mai sus era atârnată o hartă. Pe harta aceea, la scară mare, se întindea aria de nouă sute şaptezeci şi două de mii kilometri a întinderii statului Venezuela. Cât de mult îl transformaseră evenimentele politice care s-au succedat din anul (l499) când Hojeda, tovarăşul florentinului Amerigo Vespucci, debarcând pe coasta golfului Maracaibo, descoperise un târguşor ridicat pe piloni în mijlocul lagunelor şi îi dăduse numele de Venezuela, adică „Mica Veneţie”. După războiul de independenţă, al cărui erou a fost Simon Bolivar, după fondarea căpităniei generale Caracas, după scindarea, din l839, în Columbia şi Venezuela – scindare în urma căreia Venezuela a devenit o republică independentă – harta o înfăţişa aşa cum stabilise statutul fundamental. Linii colorate separau departamentul Orinoco în trei provincii: Varinas, Guyana, Apure. Relieful sistemului său orografic, ramificaţiile sistemului său hidrologic erau limpede scoase în evidenţă prin nenumărate haşuri străbătute de reţeaua fluviilor şi râurilor. Se vedea întinzându-se pe Marea Antilelor frontiera sa maritimă de la provincia Maracaibo, cu capitala purtând aceeaşi denumire, până la gurile fluviului Orinoco, care o separau de Guyana engleză.
Domnul Miguel se uita la această hartă care, fără nici un dubiu, îi dădea dreptate faţă de colegii săi Felipe şi Varinas. Mai precis, pe întinderea Venezuelei, un fluviu mare, desenat minuţios, descria un elegant semicerc şi purta pe tot parcursul numele magnific de Orinoco, atât la prima lui curbură unde îşi vărsa apele în el un afluent, Apure, cât şi la a doua, unde Guaviare şi Atabapo i le aduceau pe cele din Cordiliera andină.
De ce, aşadar, domnii Varinas şi Felipe se încăpăţânau să caute izvoarele acestei ape în munţii Columbiei şi nu în masivul Sierra Parima din vecinătatea muntelui Roraima, o gigantică bornă kilometrică, înaltă de două mii trei sute de metri, pe care se reazimă unghiurile celor trei state sud-americane. Venezuela, Brazilia şi Guyana engleză?
Pentru a fi drepţi, trebuie să menţionăm că aceşti doi geografi nu erau singurii care îmbrăţişau această opinie. În ciuda mărturiei exploratorilor cutezători care au urcat de-a lungul fluviului Orinoco până aproape de izvoarele sale, Diaz de la Fuente, în l760, Bobadilla, în l764, Robert Schomburgk, în l840, în ciuda cercetărilor făcute de francezul Chaffanjon, călătorul îndrăzneţ care a desfăşurat pavilionul Franţei pe coastele masivului Sierra Parima pe care se prelingeau primele picături de apă ale lui Orinoco – da, în ciuda atâtor constatări care păreau decisive, problema nu era încă elucidată pentru unele spirite tenace, adepte ale sfântului Toma, la fel de exigente în materie de dovezi ca şi acest patron al neîncrederii.
Totuşi, a pretinde că problema aceasta pasiona populaţia în epoca respectivă, în anul l893, ar fi o exagerare. Dacă am spune că, înainte cu doi ani, a arătat interes pentru delimitarea frontierelor, când Spania, însărcinată cu arbitrajul, a fixat limitele definitive între Columbia şi Venezuela, poate nu am greşi de asemenea, dacă ar fi fost vorba de o explorare având ca scop determinarea frontierei de-a lungul Braziliei. Dar, din două milioane două sute cincizeci de locuitori, dintre care trei sute douăzeci şi cinci de mii de indieni „domesticiţi” sau independenţi în mijlocul pădurilor şi savanelor lor, cincizeci de mii de negri, apoi metişi, cu sânge amestecat, albi, străini sau farangos englezi, italieni, olandezi, francezi, germani, este neîndoielnic că doar o infimă minoritate putea să pună patimă în această problemă de hidrografie. În orice caz, se găseau cel puţin doi venezueleni, mai sus-pomenitul Varinas, care revendica dreptul Guaviarei de a se numi Orinoco, şi mai sus-pomenitul Felipe, care susţinea dreptul acesta pentru Atabapo, fără să mai punem la socoteală câţiva adepţi care, eventual, le săreau în ajutor.
Totuşi să nu credeţi că domnul Miguel şi cei doi prieteni ai săi ar fi fost nişte savanţi din aceia bătrâni, cu idei ştiinţifice învechite, cu chelie şi barbă albă. Nu! Savanţi, însă, erau, şi se bucurau toţi trei de o binemeritată consideraţie care depăşea graniţele ţării lor. Cel mai în vârstă, domnul Miguel, avea patruzeci şi cinci de ani, iar ceilalţi doi erau cu câţiva ani mai tineri.
