I.
STEAGUL NEGRU.
Parohul vechii biserici din Dunkerque se trezi la ora 5 în ziua de 12 mai 18… pentru ca, potrivit obiceiului său, să spună prima liturghie, la care asistau câţiva cucernici pescari.
Îmbrăcat cu straiele preoţeşti se dusese la altar, când un om intră în sacristie, vesel şi îngrozit totodată.
Era un marinar cam de vreo 60 de ani, dar încă voinic şi teafăr, cu o înfăţişare bună şi cinstită.
— Părinte, părinte, opreşte-te, te rog!
— Dar ce te apucă aşa de dimineaţă Jean Cornbutte? Răspunse preotul.
— Ce m-a apucat? Iaca, o poftă nebună să-ţi sar de gât!
— Ei bine, după sfânta slujbă la care vei asista şi dumneata…
— Sfântă slujbă! Răspunse râzând bătrânul marinar. Crezi că te voi lăsa s-o faci?
— Şi pentru ce nu? Întrebă preotul. Explică-te, a treia oară…
— Că va fi tocat sau nu, răspunse Jean Cornbutte, va mai toca de multe ori azi, părinte, căci mi-ai făgăduit că vei binecuvânta cu propriile dumitale mâini căsătoria fiului meu Ludovic cu nepoata mea Maria!
— Dar ce a sosit? Exclamă cu voioşie preotul.
— Nu-i departe, glăsui Cornbutte frecându-şi mâinile. Vigia de pe mal a zărit la răsăritul soarelui bricul nostru, pe care chiar dumneata l-ai botezat cu frumosul nume de La Jeune Hardie1.
— Te felicit din toată inima, dragul meu Cornbutte, răspunse parohul dezbrăcându-şi patrafirul şi stiharul. Cunosc învoielile noastre. Celălalt preot mă va înlocui şi eu îţi voi fi la dispoziţie, la sosirea scumpului dumitale fiu.
— Şi eu vă făgăduiesc că n-o să vă facă să aşteptaţi prea mult! Răspunse marinarul. Publicaţiile s-au făcut chiar de dumneata şi n-o să mai ai de iertat decât păcate ce se pot săvârşi între cer şi apă, prin mările Nordului. Am avut o straşnică idee, voind să se facă nunta chiar în ziua sosirii şi ca fiul meu Ludovic să nu plece de pe bricul lui decât pentru a se duce la biserică.
— Atunci du-te Cornbutte şi vezi de toate.
— Alerg părinte, la revedere!
Marinarul se înapoie cu paşi mari la casa lui, situată pe cheiul portului negustoresc, de unde se zărea marea Nordului, lucru de care era atât de mândru.
Jean Cornbutte adunase o oarecare avere în viaţa lui. După ce timp îndelungat comandase corăbiile unui bogat armator din Havre, el se stabili în oraşul lui natal, unde puse să i se construiască pe propria lui răspundere bricul Tânăra îndrăzneaţă. Mai multe călătorii în miazănoapte izbutiră şi ca întotdeauna corabia găsi să vândă cu preţ bun încărcătura de lemn, de fier şi de gudron. Jean Cornbutte lăsă atunci comanda fiului său Ludovic, marinar viteaz, de 30 de ani care, după spusele tuturor căpitanilor cabotori era cel mai vajnic marinar din Dunkerque.
— Ludovic Cornbutte plecase având o mare dragoste pentru Maria, nepoata tatălui său, care considera că sunt tare lungi zilele în care el lipsea. Maria avea abia 20 de ani. Era o flamandă frumoasă, cu câteva picături de sânge olandez în vene. Mama ei murind, o încredinţase fratelui său Jean Cornbutte. Aşa că bunul marinar o iubea ca pe propria-i fiică şi vedea în plănuita căsătorie un izvor de adevărată şi trainică fericire.
Sosirea bricului semnalat în largul strâmtorilor, sfârşea o însemnată tranzacţie comercială, de la care Jean Cornbutte aştepta un mare beneficiu. Tânăra îndrăzneaţă plecată de aproape 3 luni, venea din Bodoe, din ultimul popas făcut pe coasta apuseană a Norvegiei şi făcuse repede călătoria.
Înapoindu-se acasă, Jean Cornbutte găsi toată casa în picioare. Maria cu fruntea luminoasă, îşi îmbrăca hainele de mireasă.
— Numai de nu ar sosi bricul înaintea noastră! Zicea dânsa.
— Grăbeşte-te micuţo, răspunse Jean Cornbutte, căci bate vântul dinspre miază-noapte şi Tânăra îndrăzneaţă alunecă bine, când alunecă în largul mării.
— Prietenii noştri sunt vestiţi, dragă unchiule? Întrebă Maria.
— Sunt!
— Şi notarul şi părintele?
— Fii liniştită! Numai tu ne vei face să aşteptăm! În acea clipă intră cumătrul lui Cornbutte.
