I.
NEMAIPOMENIŢI SUNT FRANCEZII ĂŞTIA!
— Vorbiţi, domnule, vă ascult!
— Domnule, am onoarea să vă cer mâna domnişoarei Watkins, fiica dumneavoastră.
— Mâna Alicei?
— Da, domnule. Cererea mea pare să vă surprindă.
— O să mă iertaţi, totuşi, dacă mi-e destul de greu să înţeleg de ce vi s-ar părea extraordinară. Am douăzeci şi şase de ani. Mă numesc Cyprien Méré, sunt inginer de mine.
— Am fost al doilea din seria mea la absolvirea şcolii Politehnice. Familia mea este onorabilă şi onorată, cu toate că nu-i înstărită. Domnul consul al Franţei în Colonia Capului poate să confirme toate acestea, dacă doriţi, ca şi prietenul meu Pharamond Barthes, temerarul vânător pe care îl cunoaşteţi bine, ca toată lumea în Griqualand. Mă aflu aici într-o misiune ştiinţifică, trimis de Academia de Ştiinţe şi de Guvernul francez. Anul trecut, Institutul mi-a decernat premiul Houdart, pentru lucrările mele despre compoziţia chimică a rocilor vulcanice din Auvergne. Memoriul meu asupra bazinului diamantifer al Vaal-ului, care este aproape terminat, va fi fără îndoială bine primit de lumea ştiinţifică. La întoarcerea din misiune, voi fi numit profesor adjunct la Şcoala de Mine din Paris; mi-am şi reţinut apartamentul, în strada Universităţii, numărul 104, la etajul al treilea. Anul viitor la întâi ianuarie, salariul meu se va ridica la patru mii opt sute de franci. Ştiu ca nu e o avere, dar, cu ceea ce îmi vor aduce lucrările personale, expertizele, premiile academice şi colaborarea la revistele ştiinţifice, acest venit va fi aproape dublat. Adaug că, fiind modest, nu-mi trebuie mai mult ca să fiu fericit. Domnule, am onoarea să vă cer mâna domnişoarei Watkins, fiica dumneavoastră.
Numai după tonul ferm şi hotărât al acestui mic discurs se putea vedea cu uşurinţă ca Cyprien Méré era obişnuit să meargă totdeauna drept la ţintă şi să vorbească deschis.
Înfăţişarea sa nu dezminţea impresia produsă de felul său de a vorbi, fiind aceea a unui tânăr ocupat îndeobşte cu cele mai înalte raţionamente ştiinţifice şi care nu acorda vanităţilor mondene decât timpul strict necesar.
Părul sau şaten, tăiat scurt, barba blondă, tunsă aproape până la epidermă, simplitatea costumului sau de călătorie din doc gri, pălăria de pai ieftină pe care, intrând, o pusese cuviincios pe un scaun – cu toate ca interlocutorul său rămăsese cu capul acoperit, cu lipsa de politeţe caracteristică rasei anglo-saxone – totul în Cyprien Méré indica un spirit serios, după cum privirea lui limpede arata o inimă curata şi o conştiinţă dreaptă.
Mai trebuie spus că acest tânăr francez vorbea foarte bine englezeşte, ca şi cum ar fi trăit multă vreme în ţinuturile cele mai britanice ale Regatului Unit.
Domnul Watkins îl asculta trăgând dintr-o pipă lungă, aşezat într-un fotoliu de lemn, cu piciorul stâng întins pe un taburet de pai, cu cotul sprijinit pe colţul unei mese grosolane, având în faţă o carafă cu gin şi un pahar umplut pe jumătate cu aceasta băutură alcoolică.
Era îmbrăcat cu un pantalon alb, o haină de pânză groasă, albastră, o cămaşă de flanela gălbuie, fără vestă şi fără cravată. Sub pălăria imensă de pâslă, care părea înşurubată definitiv pe capul cărunt, se rotunjea o fată buhăită şi roşie, parc-ar fi fost injectată cu peltea de coacăze. Pe fata aceasta, puţin atrăgătoare, împodobită cu smocuri de barbă aspră de culoarea pirului, licăreau doi ochi mici, cenuşii, care nu prea oglindeau răbdare şi bunătate.
Trebuie să spunem deîndată, în apărarea domnului Watkins, că suferea groaznic de gută, ceea ce îl obliga să-şi ţină piciorul stâng înfăşurat în bucăţi de pânză; or, guta, în Africa Meridională, ca şi-n alte ţări, nu-i făcută să îmblânzească firea oamenilor cărora le roade articulaţiile.
Scena se petrecea la ferma domnului Watkins, pe la 29 grade latitudine la sud de Ecuator şi 22 grade longitudine la est de meridianul Parisului, pe frontiera vestică a Statului Liber Orange, la nord de Colonia britanică a Capului, în centrul Africii de Sud, sau anglo-olandeze. Această ţară, pe care malul drept al fluviului Orange o desparte de marginile sudice ale marelui desert Kalahari şi căreia în vechile hărţi se spune Griqualand, este numită în mod mai îndreptăţit, de vreo zece ani, „Diamonds-Field”, Câmpia Diamantelor.
Holul în care avea loc această întrevedere diplomatică se distingea atât prin luxul deplasat al câtorva piese de mobilier, cât şi prin sărăcia altor detalii ale interiorului. Pardoseală, de exemplu, era din pământ bătut, dar aşternută, pe alocuri, cu covoare groase şi blănuri scumpe. Pe pereţi, pe care nu-i acoperise niciodată un tapet oarecare, erau agăţate o pendulă enorma din aramă cizelată, arme de preţ de fabricaţii diferite, miniaturi englezeşti, încadrate în rame splendide. O sofa de plus era aşezată lângă o masă de lemn alb, bună cel mult pentru nevoile unei bucătarii. Fotolii aduse din Europa îşi întindeau în zadar braţele către domnul Watkins, care prefera un jilţ vechi, cioplit odinioară de propriile sale mâini. Totuşi, în general, îngrămădirea obiectelor de valoare şi mai ales acest talmeş-balmeş de piei de pantera, de leopard, de girafa şi de tigru, aruncate pe toate mobilele, dădeau încăperii un aer de opulenţa barbară.
De altfel, era evident, prin forma plafonului, că această casa n-avea etaje. Ca şi toate celelalte din regiune, ea era construită în parte din scânduri, în parte din lut şi acoperită cu foi de zinc, aşezate pe schelăria ei uşoară.
Se vedea de asemenea ca locuinţa abia fusese terminată, în adevăr, era destul să te apleci pe una dintre ferestre ca să zăreşti, la dreapta şi la stânga, cinci sau şase construcţii părăsite, toate de acelaşi fel, dar de vârste diferite şi într-o stare de degradare din ce în ce mai înaintată. Erau tot atâtea case pe care domnul Watkins le clădise, le locuise şi le părăsise pe rând şi care marcau într-un fel treptele înavuţirii sale.
