PARTEA ÎNTÂI.
Capitolul I.
UN ORAŞ ÎN SĂRBĂTOARE.
Un străin, sosit în cel mai de seamă oraş din Illinois, în dimineaţa de 3 aprilie 1897, ar fi putut să se considere pe drept cuvânt un favorit al zeului călătoriilor, căci în această zi şi-ar fi îmbogăţit carnetul cu însemnări deosebit de interesante, pe care să le folosească mai târziu în scrierea unor articole senzaţionale. Şi dacă şi-ar fi prelungit, mai întâi cu câteva săptămâni şi apoi cu câteva luni, şederea la Chicago, i-ar fi fost dat să trăiască, alături de ceilalţi, emoţiile, palpitaţiile, trecerile de la speranţă la desperare, înfrigurarea şi, la un moment dat, chiar buimăceala acestui mare oraş care-şi pierduse stăpânirea de sine. Începând de la ora 8, o mulţime imensă, mereu crescândă, se mişca în direcţia cartierului 22, unul dintre cele mai bogate, situat între North Avenue şi División Street, iar în sensul opus, între North Halsted Street şi Lake Shore Drive, scăldat de apele lacului Michigan.
Se ştie că oraşele moderne ale Statelor Unite îşi orientează străzile lor după latitudini şi longitudini, impunându-le simetria liniilor unei table de şah.
Ei, zise un sergent al poliţiei municipale, stând de gardă la colţul străzii Beethoven cu strada Norh Wells, oare tot poporul va invada acest cartier?
Sergentul acesta, de origine irlandeză, era un individ înalt, ca majoritatea colegilor săi de la corporaţie, vrednici păzitori ai ordinei, care îşi cheltuiesc cea mai mare parte a soldei de 1000 de dolari pentru a-şi stinge setea nepotolită, atât de obişnuită la băştinaşii din verdele Erin.
O să fie o zi bună pentru hoţii de buzunare, îi răspunse unul din camarazi, tot atât de înalt, tot atât de însetat şi tot atât de irlandez ca el.
Aşa că, rosti primul, fiecare să-şi păzească buzunarul dacă nu vrea să-1 găsească gol când va ajunge acasă, căci noi suntem prea puţini ca să-i putem prinde pe răufăcători.
Şi astăzi, urmă al doilea, o să avem, cred, destul de lucru. Chiar dacă ar fi numai să oferim braţul doamnelor la traversarea străzilor.
Pariez că vor fi mai mult de o sută de accidentaţi, adăugă celălalt. Din fericire, în America lumea are bunul obicei de a-şi purta singură de grijă, fără a aştepta de la administraţie un ajutor pe care aceasta nu-i în măsură să-1 dea.
Şi totuşi, ce îmbulzeală ameninţa cartierul 22 dacă o jumătate a populaţiei din Chicago se îndrepta spre el!
Metropola număra pe atunci nu mai puţin de 1 700 000 de locuitori. Dealtfel, oraşul nu ocupa încă, aşa cum remarcă Elisée Reclus, tot teritoriul municipiului, pe care legiuitorii i l-au atribuit pe malul lacului Michigan, adică 471 000 de kilometri pătraţi, o suprafaţă aproape egală cu cea a departamentului Senei.
Deci numărul locuitorilor n-avea decât să crească (lucru nu numai posibil, dar chiar probabil) pentru a popula întinderea aceea de 47 000 hectare.
Sigur este că în ziua despre care vorbim mulţimea curioşilor sosea din trei secţiuni formate de râul Chicago cu cele două braţe ale sale din nord-vest şi sud-vest – North Side şi South Side – considerate de către anumiţi călători primul drept cartierul Saint-Germain, iar al doilea drept cartierul Saint-Honore ale marelui oraş din Illinois.
Este adevărat că şuvoiul de lume nu lipsea nici din partea cuprinsă la vest între cele două braţe ale cursului de apă.
Cei din cartierele mai puţin elegante se arătau la fel de dornici să-şi adauge prezenţa la masa publicului, chiar dacă veneau din locuinţele mizere din împrejurimile străzilor Madison şi Clark. Deci tot acest exod se îndrepta spre cartierul 22 gălăgios, năvalnic, şi cele 80 de străzi care-l deserveau n-ar fi ajuns niciodată la scurgerea unei asemenea mulţimi.
În furnicarul acela de oameni se amestecau diferite categorii ale populaţiei – funcţionari de la Federal Building şi de la Poşta Centrală magistraţi de la Court House, membri superiori de la Hotel Comté, consilieri municipali de la City Hall, personalul imensului Caravanserai Auditorium, ale cărui camere se numărau cu miile, comisionari de la marile magazine de noutăţi ca şi de la prăvăliile mici, cei de la Marshall Field, Lehmann şi W. W. Kimball, lucrători de la fabricile de untură de porc şi margarina care produc un unt de o calitate excepţională cu 10 cenţi sau 10 centime livra1, muncitorii atelierelor de vagoane ale celebrului constructor Pullmann, veniţi din cartierul lor îndepărtat din sud, slujbaşi ai importantei case de vânzări universale Montgomery Ward and Co., 3000 lucrători de la M. Mac Cormick, inventatorul faimoasei combine, cei de la marile cuptoare şi laminoare unde se fabrică în uriaşe cantităţi oţelul Bessemer, cei de la uzinele M. J. Mac Gregor Adams care prelucrează nichelul, cositorul, zincul, arama şi rafinează aurul şi argintul, cei de la industria de încălţăminte, unde utilajul este atât de perfecţionat încât un minut şi jumătate ajunge pentru confecţionarea unei perechi de pantofi, şi cei 1800 de lucrători de la firma Elgin care livrează comerţului 2000 ceasuri zilnic. Trebuie să adăugăm la această enumerare destul de lungă personalul elevatoarelor din Chicago, cel dintâi oraş al pieţii mondiale agricole.
Mai sunt de menţionat feroviarii care pe 27 linii diferite şi cu mai mult de 1300 de trenuri aduc în fiecare zi 75 000 călători în acest oraş, cei de la vehiculele cu aburi sau electrice, de la funiculare sau alte mijloace, care transportă 2 000 000 de persoane, în fine populaţia de cârmaci şi marinari ai unui port însemnat, a cărui mişcare comercială ocupă într-o singură zi vreo 60 de vapoare.
Numai un orb n-ar fi văzut, în mijlocul acestei mulţimi, pe directorii, redactorii, cronicarii, compozitorii, reporterii de la 540 ziare, cotidiene ori săptămânale, ale presei din Chicago. Numai un surd n-ar fi auzit strigătele agenţilor de bursă bulls. adică cei care anunţă valorile în urcare, şi bears, care vestesc valorile în scădere, la fel ca la Board of Trade sau Wheat Pit, bursa grâului. Şi în jurul acestei lumi gălăgioase se agitau toţi slujbaşii băncilor naţionale sau de stat: Corn Exchange, Calumet, Merchants’-Loane Trust and Co., Fort Dearborn, Oakland, Prairie State. American Trust and Savings Chicago City, Guarantee of North America, Dime Savings, Northern Trust and Co. etc. Şi cum i-am putea uita în această demonstraţie publică pe elevii colegiilor şi pe studenţii universităţilor Northwestern University, Union College of Law, Chicago, Manual-trainingschool şi multe altele, pe artiştii celor 23 teatre şi cazinouri ale oraşului, cei de la Opera Mare ca şi cei de la Iacobs’ Clark Street Theater, cei de la Auditorium şi Lyceum. cum să nu amintim personalul de la 29 de cluburi şi hoteluri de mâna întâi, chelnerii şi ajutoarele lor din restaurantele spaţioase, gata să primească 25 000 de clienţi pe oră, măcelarii şi casapii de la Great Union Stock Yard, care în contul caselor Armour, Swift, Nelson, Morris şi altele taie milioane de boi şi porci, plătiţi cu 2 dolari de cap de vită. Mai e de mirare că Chicago deţine locul al doilea, după New York, printre oraşele industriale şi comerciale ale Statelor Unite, când cifra lui anuală de afaceri atinge 30 miliarde?
