AnnaE
#0

Capitolul I.

          Un chajjal „El Kahira”, „Victorioasa” şi „Bauwaabe el bilad eş şare”, „Poarta Orientului”, aşa numesc egiptenii oraşul Cairo, capitala ţării lor.

          Şi dacă cel dintâi nume nu i se mai potriveşte de multă vreme, cel de-al doilea, însă, este cât se poate de nimerit, deoarece Cairo e într-adevăr Poarta Orientului. De aici începe adevăratul Orient. Deşi tot atât de adevărat este şi faptul că centrul oraşului a fost supus unei puternice „occidentalizări”.

          Hotelul „Shepheard's”, „Hotelul nou”, „Hôtel d'Orient”, „Hôtel du Nil”, „Hôtel des Ambassadeurs”, precum şi numeroase pensiuni, cafenele şi restaurante oferă străinului toate comodităţile şi bunătăţile cu care s-a obişnuit în patria sa. Dar atenţie! Pentru toate astea trebuie să plătească sume importante, aşa ca unul ca mine, care nu dispune de mijloacele unui lord englez, trebuie să ocolească şi să se ferească de aceste locuri încântătoare şi atractive. El va trebui, dacă doreşte să petreacă un timp la Cairo, să-şi închirieze o cameră la localnici, să cunoască cât mai repede preţurile şi sursele mai modeste de unde să cumpere cele necesare traiului de zi cu zi şi, în sfârşit, dar nu în ultimul rând, să se descurce în limba arabă. Aceasta şi pentru motivul că nu poţi să ai încredere în traducătorii şi ghizii de ocazie.

          M-am instalat la „Hôtel d'Orient” şi am cerut să mi se dea cea mai ieftină cameră. De fapt, plănuisem să stau aici o singură zi. După ce mi-am lăsat bagajele, am şi pornit în căutarea unui adăpost în casa unui localnic. Hotelul era situat pe Esbekijeh, piaţa cea mai frumoasă a oraşului. Pe vremuri, toată zona asta era acoperită de apa provenită din revărsările Nilului. Mehmed Ali a construit aici un canal pentru a îndepărta apele din piaţă şi a dispus plantarea de arbori de-a lungul celor două maluri. Ismail paşa a ordonat ca, în locul unde odinioară bălteau apele, să fie adus un strat gros de pământ, încât piaţa să se înalţe la nivelul oraşului. Într-o parte a pieţei au fost ridicate clădiri, iar cealaltă parte a devenit o splendidă grădină, presărată cu cafenele, teatre şi grote. După mesele, aici se dădeau concerte. În partea dintre răsărit au fost ridicate clădiri pentru diferite ministere, ca cel de externe, de interne şi de finanţe. Înspre sud pot fi admirate clădirile elegante ale teatrului şi operei.

          M-am îndreptat spre sud-est spre Muski, cartierul vechi al europenilor, unde, sub domnia lui Saladin, creştinii au primit învoirea să locuiască. Aici se afla majoritatea marilor magazine europene şi tot aici circulaţia este cea mai intensă.

          Strada ca atare este destul de îngustă, dar, înainte de apariţia celor trei cartiere „elegante” ale oraşului, Esbekijeh în nord-vest, Ismailia în vest şi Abdin în sud, ea reprezenta singura arteră mai largă a capitalei. Aici toate au un aspect european; numai câteva vechi acoperişuri arabe plate, mizeria şi mirosul pătrunzător, specific dărâmăturilor şi pustiului, îţi aduc aminte de locul în care te afli de fapt.

          Dacă vrei să cunoşti însă adevăratul Orient, trebuie să te duci într-un cartier arab, pentru care lucru nu e nevoie să te osteneşti prea mult şi să faci un drum cine ştie ce lung. Amintindu-mi de alte dăţi, când mai fusesem prin Cairo, am cotit pe o uliţă lăturalnică îngustă, care răspundea într-o stradă mai mare. Am văzut la o casă scundă de lut, scris în patru limbi:

          Beer-house.

          Cabaret a biere.

          Birreria.

          Bira, ingliziji we nimsawiji.

          Aşadar, englezeşte, franţuzeşte, italieneşte şi arăbeşte. Fireşte că al patrulea rând era scris cu litere arabe. M-am oprit şi am privit cu atenţie localul. Aspectul nu-mi plăcea, dar mă ispitea cuvântul „bere”. Casa n-avea nici uşi, nici ferestre. Era ridicată pe zece stâlpi crăpaţi, care susţineau tavanul. În spatele acestor stâlpi era localul, deschis spre stradă. Se vedeau muşteriii, care aciuiţi pe nişte mindire de paie, care pe buturugi, închipuind pesemne scaunele.

          Un individ burtos, năduşit, văzându-mă că-mi caut din ochi un locşor, îmi făcu semn cu amândouă mâinile, rânji prietenos şi-mi strigă:

          — Poftim încoa', domnule, poftim încoa'!

          Vorbea turceşte, era deci un osmanlâu.

          M-am făcut că nu-l bag în seamă. Turcul începu să se agite pe scăunelul lui cu trei picioare, cum sunt cele cizmăreşti Tot clătinând în mână o sticlă cu bere, scaunul se rupse sub el şi turcul căzu cu o bufnitură la pământ.

          — Aoleu, mădularele mele, aoleu, strămoşii mei, aoleu, burta mea, aoleu, sticla! se văicărea el, dar fără să încerce să se scoale.

          Am alergat spre el şi am băgat de seamă că avea de ce să bocească sticla. Se spărsese, izbindu-se în cădere de un stâlp, şi nu mai rămăsese din ea decât gâtul, pe care turcul îl ţinea strâns în mână. Toată berea i se vărsase pe faţă şi pe haine.

          L-am apucat de mâini şi am început să-l trag în sus. Dar degeaba. Trăgeam cât puteam şi nu-l puteam urni din loc.

          Veni un flăcăiandru negru cu un lighean în mână. În lighean era jarul de la care aprindeau muşteriii ciubucele. Băiatul părea să fie pus pe glume, căci apucă în cleşte un cărbune şi-l vâri în nasul turcului. Acesta sări atunci drept în picioare şi-i cârpi ştrengarului o palmă atât de straşnică, încât negrul scăpă ligheanul cu jăratic din mână şi-o şterse tiptil.