I. Tatăl-celor-patru-ochi „Haï es sala” – sculaţi la rugăciune! strigă cucernicul şeic El Djemali, conducătorul caravanei. A sosit el asr, vremea de închinăciune de la ceasurile trei de după prânz.
Oamenii veniră în fugă, îngenuncheară pe pământul înfierbântat de arşiţă şi, după ce-şi frecară mâinile cu nisip – căci apă n-aveau —, începură să murmure cuvintele celei dintâi sure din Coran: „În numele prea milostivului, stăpânul lumii, prea îngăduitorului care va judeca în ziua de apoi. Ţie îţi slujim, pe tine te rugăm să ne duci pe calea cea bună, calea celor drepţi care se bucură de milostivirea Ta şi nu pe-a celor rătăciţi.”
Toţi se rugau cu faţa spre Mecca făcând mătănii nenumărate până ce şeicul se ridică de jos dându-le astfel să-nţeleagă că rugăciunea s-a sfârşit.
Mahomedanul se slujeşte în deşert pentru abluţiunile1 sale, de nisip în loc de apă, pustiul fiind considerat o „mare fără de apă”, din pricina întinderii sale nesfârşite.
Desigur, Sahara nu-i nemărginită, şi nici Hammada, cea cu movilele ei unduitoare de nisip, asemenea unei mări bătută de valori, ele au totuşi o întindere uriaşă în care ochiul nu vede altceva decât nisip şi iar nisip. Nici un copac, nici o tufă, nici măcar un fir de iarbă cât de firav ar fi fost el.
Soarele dogorea cu putere şi mai nicăieri nu se afla un pic de umbră, decât în dosul unui grup de stânci colţuroase care se ridicau din marea de nisip, asemuindu-se cu ruinele unei vechi fortăreţe.
La umbra aceasta poposise caravana cu un ceas înainte de prânz, ca să-şi odihnească pe timpul căldurii grozave cămilele. Rugăciunea se sfârşise şi se pregăteau de plecare.
Caravana nu era mare. Numai şase persoane, tot atâtea cămile de călărit şi alte cinci de povară. Cinci dintre călători erau arabi de-ai tribului homr, cunoscuţi ca oameni foarte cucernici şi urând de moarte pe creştini.
Când arabii se îndreptară spre cămile, şeicul şopti celorlalţi ca să nu-l audă decât ei:
Allah jenahrl el kelb, el nusrani – Dumnezeu să pedepsească pe câinele ăsta de creştin! Şi se uită pe furiş cu duşmănie la cel de-al şaselea călător, care, stând lipit de stâncă urmărea cu privirea o pasăre în zbor.
Omul nu avea trăsăturile ascuţite şi ochii ca de tăciune ai arabilor şi nici statura lor uscăţivă. Dar când, dându-şi seama că aceştia vor să pornească la drum, se ridică în picioare, se văzu că avea un trup înalt şi puternic, ca al unui ofiţer de gardă prusac. Părul îi era blond, ca şi barba deasă care-i împodobea faţa. Ochii albaştri şi trăsăturile feţei erau de o delicateţe neobişnuită în ţările răsăritene. Era îmbrăcat la fel cu însoţitorii săi arabi, adică purta un burnus deschis la culoare, cu o glugă care-i acoperea capul. Când se urcă însă pe cămilă, burnusul se desfăcu în faţă, lăsând să se vadă cizmele înalte, de iuft, pe care le purta în picioare, lucru rar întâlnit pe meleagurile acelea. La brâu avea două pistoale şi un pumnal, iar de oblâncul şeii atârnau două puşti, una mai uşoară pentru vânat păsări şi alta mai mare pentru animale mai voluminoase. Ca să se apere de razele puternice ale soarelui purta o pereche de ochelari de protecţie.
Plecăm? întrebă el pe şeicul El Djemali, în araba vorbită la Kahira (Cairo).
Da, dacă doreşte Abu'l arba ijun, îi răspunse arabul.
Cuvintele acestuia erau spuse pe un ton cuviincios, dar se străduia zadarnic să le dea o exprimare prietenoasă. Abu'l arba ijun înseamnă Tatăl-celor-patru-ochi. Arabul obişnuieşte să dea, mai ales străinilor al căror nume nu-l poate pronunţa bine, un nume care să se potrivească întotdeauna unei particularităţi a acestora. Pe străin îl porecliseră astfel din pricina ochelarilor pe care-i purta.
Denumirile pe care le dau încep de obicei cu abu sau ben şi ibn, omm ori bent, adică tatăl sau fiul, fiica sau mama. Întâlneşti astfel nume ca: Tatăl-paloşului, dat unui om viteaz; Fiul-înţelepciunii, dat unui tânăr cuminte sau inteligent; Mama cuşcuşului, la o femeie care se pricepe să gătească foarte bine acest soi de grăunţe; Fiica cuvântului, la o fată clevetitoare.
Când crezi că vom ajunge la Bahr el Abiad2? întrebă străinul care nu mai fusese încă prin părţile acelea.
Mâine. Înainte de a se însera.
Şi la Fashoda?
Cam pe-aceeaşi vreme, dacă o vrea Allah.
Cu atât mai bine. Nu cunosc ţinutul; trag nădejde că-l ştiţi voi şi nu ne vom rătăci.
