Ellia

ESPADA

          „Corrida de toros, corrida de toros!” răsuna glasul crainicilor care, împodobiţi cu cocarde şi panglici multicolore, străbăteau oraşul Buenos Aires în lung şi în lat.

          Corrida de toros, lupta cu taurii, era de câtva timp evenimentul comentat cu mare lux de amănunte în toate gazetele oraşului.

          Corrida de toros forma subiectul de discuţie în toate localurile publice şi particulare.

          Corrida de toros înflăcărează pe orice spaniol, ca şi pe orice ins în vinele căruia curge măcar o picătură de sânge latino-american. Puţin îi pasă de adversarii distracţiei sale favorite, de cei care susţin că e vorba de un sport imoral şi în toate privinţele reprobabil. Spaniolul arde de nerăbdare să-şi găsească un loc, să chiuie bucuros la vederea animalului torturat şi, încântat peste măsură, să uite de sine şi de tot când taurul îndârjit şi fără teamă spintecă burta unui cal sau ia în coarne pe vreunul din toreadori.

          Da, corrida de toros! De câtă vreme nu se mai văzuse la Buenos Aires o corrida! De când nu se mai auzise în Plaza de toros nechezatul cailor, mugetul taurilor, strigătele luptătorilor, aclamaţiile mulţimii! Trecuseră ani de la ultimul spectacol de acest gen şi vina o purta grava situaţie politică a ţării.

          Războiul în care Lopez, dictatorul paraguayan, târâse Confederaţia Argentinei, costase până atunci 40 de milioane de dolari şi 50 de mii de morţi pe câmpul de luptă, fără a mai vorbi de cele 200 de mii de victime ale holerei, rezultat al mizeriei provocate de război. Nimeni nu se mai gândea la petreceri. Armata Confederaţiei se afla în permanentă inferioritate faţă de trupele lui Lopez. Dar, în săptămâna precedentă, un succes remarcabil îi aduse lauda întregii ţări. Izbânda fusese sărbătorită la Buenos Aires prin iluminaţii şi alaiuri festive. Şi pentru a fi pe placul populaţiei, Sarmiento, preşedintele nou ales, găsi nimerit să îngăduie organizarea unei lupte cu tauri.

          Deşi pregătită la repezeală, această corrida de toros avea să devină extrem de pasionantă datorită unui anume concurs de împrejurări, îndreptăţind astfel aşteptările mulţimii.

          Buenos Aires număra mulţi toreadori faimoşi pe care nici un taur nu reuşise încă să-i doboare. Mânaţi de invidie şi gelozie, toţi aceştia râvneau să-şi dovedească superioritatea unul faţă de celălalt, să arate că ei sunt mai puternici, mai dibaci.

          Când deodată se ivi acolo un străin, un spaniol din Madrid. Descinsese cu câteva zile în urmă la hotelul „Labastie” şi, din primul moment, ceruse permisiunea de a concura la întrecere. Când îşi rosti numele, domnii din comitet aprobară bucuroşi, căci bărbatul cu pricina nu era nimeni altul decât însuşi señor Crusada, cel mai vestit espada din regatul spaniol.

          Suficient pentru ca întreaga populaţie a oraşului să se pună în mişcare! Şi totuşi avea să se întâmple ceva şi mai senzaţional. Adică se mai prezentară doi señores ale căror oferte stârniră la culme interesul mulţimii. Unul era posesorul unor mari cirezi de vite. Investise cu câtva timp în urmă sume considerabile pentru achiziţia unui număr de bizoni nord-americani în vederea încrucişării lor cu vite de rasă autohtonă. Dar bizonii se dovediseră atât de sălbatici, de neîmblânziţi, încât stăpânul lor îi meni exterminării. Oferi deci în mod gratuit pe cel mai masiv dintre aceşti bizoni pentru corrida ce avea să se desfăşoare. Animalul urma să lupte în arenă alături de taurii obişnuiţi.

          Celălalt señor era proprietarul unei hacienda1 din regiunea San Nicolas. Peonii, adică argaţii lui, săpând şanţuri circulare şi pândind apoi cu dibăcie, avuseseră norocul unic să prindă de viu şi nevătămat un jaguar ce dădea târcoale turmelor de oi. Fiara n-au omorât-o, nădăjduind s-o vândă unui eventual cumpărător. Şi acum stăpânul haciendei propunea să aducă jaguarul în oraş şi să-l ofere în dar comitetului.

          E lesne de imaginat că toate aceste împrejurări, prezenţa faimosului espada madrilez, ca şi perspectiva înfruntării cu bizonul şi cu jaguarul, atrăgeau în chip deosebit atenţia publicului şi, în primul rând, a luptătorilor băştinaşi. Aceştia se numesc de obicei toreadores sau toreros, cuvânt care provine din toro, taur pe spaniol este şi se împart în mai multe categorii, având fiecare o anume sarcină şi specialitate. Primii sunt picadorii, care se avântă călări şi hărţuiesc taurii cu suliţele. Apoi chulos, numiţi şi banderilleros, care, mânuind eşarfe viu colorate, atrag atenţia taurilor asupra lor şi le înfig în ceafă nişte vergele cu cârlig ascuţit la capăt, în sfârşit espadas, adevăraţii luptători, care încearcă să răpună taurul cu spada, de unde şi numele. În plus mai sunt şi matadorii – de la matar, a măcelări. Aceştia nu fac parte de fapt dintre luptători. Sunt un fel de argaţi ai arenei. Când taurul nu a fost lovit mortal, ci numai doborât la pământ, ei aleargă şi îi dau lovitura de graţie.

  
Attachments