Ellia

Capitolul I – După urme.

          La sud de ţinutul unde se întâlnesc hotarele celor trei State nord-americane – Dakota, Nebraska şi Wyoming – înaintau călare doi bărbaţi, a căror apariţie ar fi stârnit mare vâlvă oriunde în altă parte. Căci amândoi aveau înfăţişări stranii, aproape înfricoşătoare. Cel dintâi, mai înalt de doi metri, era uscăţiv şi palid, ca o stafie, iar tovarăşul său, neînchipuit de mic şi rotofei, părea că luase forma unei sfere. Totuşi, chipurile lor se găseau la aceeaşi înălţime, fiindcă cel scund călărea pe o gloabă cu picioare lungi, ciolănoase, iar celălalt pe un catâr mic şi slab. Aşa se face că celui gras curelele de piele, care-i serveau drept scări, nu-i ajungeau calului nici până la pântece, iar lunganul nici n-avea nevoie de scări, căci picioarele îi atârnau în asemenea hal, încât, la cea mai uşoară mişcare, atingeau pământul, fără să se mişte din şa.

          Fireşte, niciunul, nici altul n-aveau o şa adevărată. Cel mic o făcuse din spinarea unui lup ucis, iar uscăţivul pusese dedesubt o pătură veche şi atât de zdrenţuită, încât şedea de-a dreptul pe spinarea goală a catârului.

          Îmbrăcămintea lor avea, de asemenea, o înfăţişare dintre cele mai ciudate. Lunganul purta nişte nădragi de piele, care fuseseră cu siguranţă croiţi pentru cineva cu mult mai voinic. Afară de aceasta, erau acoperiţi cu un strat lucios de grăsime, din pricină că stăpânul lor îi folosea mai totdeauna şi ca prosop şi ca batistă, obişnuind să şteargă cu dânşii tot felul de obiecte care ar fi trebuit mai degrabă aruncate. Picioarele-i goale erau vârâte în nişte ghete despre care ai fi crezut că au fost purtate de Matusalem însuşi, şi că, de atunci, fiecare stăpân le-a mai pus câteva petice. Nu se putea spune hotărât dacă avuseseră vreodată o anumită culoare, fiindcă luceau în toate cele şapte culori ale curcubeului.

          Pe trupu-i deşirat, călăreţul purta o geacă de piele, fără nasturi, care-i lăsa descoperit pieptul negricios. Mânecile îi veneau numai puţin deasupra cotului, aşa încât i se vedeau braţele descărnate, cu venele umflate. Gâtul lung şi-l înfăşurase cu o basma de bumbac, despre care nici măcar stăpânul ei nu-şi mai putea aminti dacă fusese cândva albă sau neagră, verde sau galbenă, roşie sau albastră.

          Partea cea mai luxoasă a îmbrăcăminţii era însă pălăria aşezată pe căpăţâna-i lunguiaţă şi ascuţită. Fusese la origine un joben cenuşiu care, probabil, în timpuri imemoriale, împodobise capul vreunui lord englez. Tăvălugul sorţii o făcuse să ajungă, în cele din urmă, în stăpânirea acestui vânător din prerie căruia, lipsindu-i gustul rafinat al nobilului, socotise marginile de prisos, smulgându-le, pur şi simplu. Numai în faţă mai lăsase o bucăţică, să-i ţină umbră şi să aibă ce apuca, atunci când voia s-o scoată. Pe lângă toate astea, el era de principiul că în prerie capul are nevoie de aeriseală, aşa că o împunsese din loc în loc cu briceagul, dând prilej tuturor vânturilor să se întâlnească în interiorul „pălăriei” sale.

          Drept cingătoare, lunganul purta un ştreang gros, înfăşurat de câteva ori în jurul şalelor, şi prinsese de el două revolvere şi două cuţite. Tot acolo mai erau atârnate o cartuşieră, punga cu tutun, un sac din piele de pisică, în care să poată depozita făină, un amnar şi alte obiecte, a căror întrebuinţare era un mister pentru orice profan. Pe piept îi atârna, de o curea, luleaua, dar ce fel de lulea! O adevărată capodoperă, din care mai rămăsese o bucăţică găunoasă de lemn de soc. Lunganul, ca toţi fumătorii pătimaşi, mesteca ciubucul, când se termina tutunul.

          Totuşi, trebuie să recunoaştem că îmbrăcămintea nu se compunea doar din ghete, pantaloni, geacă şi pălărie. O, nu! Printre averile sale se număra şi o manta de cauciuc americană, dintre acelea care, la cea dintâi ploaie, se strâng în lung şi în lat, rămânând doar pe jumătate din cât erau la început. Şi, fiindcă n-o mai putea îmbrăca, şi-o agăţase de umeri cu o sfoară, ca pe o pelerină, într-un mod caraghios şi pitoresc. Mai purta şi un lasou încolăcit, atârnând de pe umărul stâng peste şoldul drept. În faţă, de-a curmezişul picioarelor, ţinea o puşcă, una dintre acele flinte lungi care nu-şi greşesc niciodată ţinta.

  
Attachments