Ellia

„Cine eşti tu, la urma urmei, spune?' „O parte din acea putere, Ce veşnic răul îl voieşte, Şi veşnic face numai bine.”

          Goethe, Faust

 

 

 

          CARTEA ÎNTÂI.

          Să nu staţi niciodată de vorbă cu necunoscuţi!

          La ceasul unui amurg învăpăiat de primăvară, la Moscova, în parcul Patriarşie prudî ( Lacurile patriarhului), îşi făcură apariţia doi cetăţeni. Primul, un bărbat la vreo patruzeci de ani, îmbrăcat în haine gri de vară, mic de stat, brunet, dolofan şi chel, ţinea în mână pălăria decentă, din fetru moale; faţa bine bărbierită i-o împodobeau nişte ochelari uriaşi cu ramă neagră de baga. Celălalt, un tânăr lat în umeri, roşcovan, ciufulit, cu o şapcă în carouri dată pe ceafă, purta o cămaşă de cow-boy, pantaloni albi boţiţi şi pantofi negri de sport.

          Primul era Mihail Alexandrovici Berlioz în persoană, re-dactorul-şef al unei reviste lunare literar-artistice şi preşedintele consiliului de conducere al uneia dintre cele mai de seamă grupări literare din Moscova, căreia i se spunea prescurtat Massolit(Literatura de masă.), iar tânărul său însoţitor – poetul Ivan Ni-kolaevici Ponârev, care semna cu pseudonimul Bezdomnâi( Pribeagul).

          Intrând sub umbra teilor abia înverziţi, cei doi scriitori se şi repeziră spre un chioşc vopsit în culori pestriţe, purtând firma „Bere şi ape minerale”.

          Da, se cuvine să semnalăm prima ciudăţenie a acestei seri cumplite de mai. Nu numai lângă chioşc, ci şi pe toată aleea paralelă cu strada Malaia Bronnaia, nu se afla ţipenie de om. La ceasul acela, când abia mai puteai răsufla de zăpuşeală, când soarele, după ce potopise cu arşiţă Moscova, se prăvălea învăluit într-o pâclă uscată undeva, dincolo de Sadovoe Kolţo, nimeni nu poposea sub umbra teilor, nimeni nu şedea pe vreo bancă; de la un capăt la altul aleea era pustie.

          — Apă minerală, vă rog, ceru Berlioz.

          — N-avem apă minerală, îi răspunse cu un aer jignit femeia din chioşc.

          — Bere aveţi? se interesă cu glas răguşit Bezdomnâi.

          — Ne-o aduce pe seară, îl informă vânzătoarea.

          — Şi ce aveţi? o întrebă Berlioz.

          — Sirop de caise, dar cald, preciza femeia.

          — Ei, daţi-ne, daţi-ne, vă rog!

          Siropul de caise făcu multă spumă galbenă, răspândind în jur un miros de frizerie. îndată ce goliră paharele, pe cei doi literaţi îi apucă sughiţul. Plătiră şi se aşezară pe o bancă din apropiere, cu faţa spre lac şi cu spatele spre strada Bronnaia.

          Aici se petrecu a doua ciudăţenie, privindu-l numai pe Berlioz. Sughiţul i se potoli pe neaşteptate, inima îi zvâcni şi, pentru o clipă, o simţi parcă prăbuşindu-se undeva în gol, apoi revenind, dar cu un ghimpe înfipt într-însa. In acelaşi timp, îl cuprinse aşa, din senin, o spaimă atât de puternică, încât îi veni să fugă din preajma lacurilor mâncând pământul.

          Neputând să-şi dea seama ce-l speriase, privi în jur, neliniştit şi trist. Palid la faţă, îşi şterse fruntea cu batista, în-trebându-se: „Ce-i cu mine? Niciodată nu mi s-a mai întâm-plat una ca asta. Stau prost cu inima M-am surmenat Ar fi, poate, timpul să dau dracului totul şi s-o întind la Kislovodsk

          Deodată, văzduhul dogoritor din faţa lui se îngroşă, şi din pâcla deasă se înfiripă un cetăţean străveziu, cu o înfăţişare nespus de ciudată. Avea capul mititel, cu şepcuţă de jocheu în creştet, şi purta o haină cadrilată cam scurtă, ţesută şi ea în văzduh Deşi înalt de un stânjen, era îngust în umeri, nemaipomenit de slab şi, luaţi notă, avea o faţă batjocoritoare.

          Berlioz dusese o viaţă care nu-l deprinsese cu fenomene nefireşti, ieşite din comun. Pălind şi mai mult, holbă ochii şi-şi zise în gând, cuprins de panică: „Nu se poate una ca asta!”

          Dar, din păcate, se putea, şi cetăţeanul deşirat, prin care vedeai ca prin sticlă, se legăna în faţa lui, când la dreapta, când la stânga, fără să atingă pământul.

          Înspăimântat la culme, Berlioz închise ochii şi, când îi deschise din nou, îşi dădu seama că totul se sfârşise, mirajul se destrămase, cadrilatul dispăruse, şi, o dată cu el, şi ghimpele acela chinuitor din inimă.

          — Pfui, drace! exclamă redactorul-şef. Ştii, Ivan, adineauri, din pricina zăpuşelii, era gata-gata să fac o congestie cerebrală! Am avut chiar un fel de halucinaţie

          Încercă să zâmbească, dar în ochi tot îi mai juca neliniştea, iar mâinile îi tremurau. Treptat, se potoli, îşi făcu vânt cu batista şi, spunând destul de vioi: „Ei, aşadar”, reluă firul întrerupt al discuţiei.

          Era vorba, după cum s-a aflat mai târziu, despre Isus Cris-tos. Redactorul-şef îi comandase poetului pentru numărul următor al revistei un amplu poem antireligios. Ivan Niko-laevici compusese poemul într-un timp foarte scurt, dar, din păcate, redactorul nu era câtuşi de puţin mulţumit de operă. Bezdomnâi zugrăvise personajul principal, adică pe Isus, în culori foarte sumbre, cu toate astea, după opinia redactorului, poemul trebuia refăcut. Şi acum, Berlioz îi ţinea lui Ivan un fel de prelegere despre Isus, ca să-l convingă de greşeala de fond pe care acesta o comisese.

          Greu de spus cum ajunsese Ivan Nikolaevici la greşeala asta, poate din cauza forţei de sugestie a talentului său, ori a necunoaşterii totale a problemei? în orice caz, Isus apărea în poem viu, un Isus care a existat cu adevărat, numai, ce-i drept, plin de defecte.

          Berlioz însă voia să-i demonstreze poetului că esenţial nu este dacă Isus a fost bun sau rău, ci că nu a fost pur şi simplu, toate istorisirile despre el fiind doar nişte născociri, un mit, şi nimic mai mult.

          Se cuvine să arătăm că redactorul-şef era om citit, şi în prelegerea sa făcea cu multă iscusinţă referiri la istoricii din Antichitate, la Filon din Alexandria, de pildă, sau la sclipitorul erudit Iosif Flavius, care n-au pomenit niciodată despre existenţa lui Isus.

          Dovedind o erudiţie remarcabilă, Mihail Alexandrovici îi spuse poetului, printre altele, că pasajul din Analele lui Tacit, cartea a cincisprezecea, capitolul 44, unde se vorbeşte despre supliciul lui Isus, nu este altceva decât un adaos fals, făcut mult mai târziu.

          Poetul, pentru care tot ceea ce-i împărtăşea redactorul-şef constituia ceva nou, îl asculta cu luare-aminte, fixându-l cu ochii săi verzi, plini de vioiciune, sughiţând doar la răstimpuri şi înjurând în surdină siropul de caise.

          — în Orient nu există religie, urmă Berlioz, în care să nu se spună, de regulă, că o fecioară neprihănită l-a adus pe lume pe Dumnezeu. Creştinii, la rândul lor, fără să fi născocit ceva nou, l-au creat în acelaşi chip pe Isus al lor, care nu a existat în realitate. Ei bine, tocmai pe ideea asta trebuie să cadă accentul principal

          Vocea de tenor liric a lui Berlioz răsuna pe aleea pustie şi, pe măsură ce Mihail Alexandrovici se aventura într-un labirint în care numai un om foarte cult îşi putea permite să se aventureze fără riscul de a-şi frânge gâtul, poetul afla multe lucruri interesante şi instructive despre Osiris, bunul zeu egiptean, fiu al Cerului şi al Pământului, despre Famuz, zeul fenicienilor, despre Marduc, şi, în sfârşit, despre mai puţin cunoscutul Huitzi-Lopochi, cumplitul zeu, cândva atât de venerat de aztecii din Mexic.

          Chiar în timp ce Mihail Alexandrovici îi povestea poetului cum modelau aztecii din aluat figurina lui Huitzi-Lopochi, pe alee se ivi, în sfârşit, un om.

          Ulterior, când, sincer vorbind, era prea târziu, diferite instituţii l-au descris pe omul cu pricina în câte o notiţă informativă, a căror confruntare nu putea să nu trezească uimirea. Astfel, în prima se spunea că era mic de stat, avea dinţi de aur şi şchiopăta de piciorul drept. în a doua, dimpotrivă, că era un uriaş, avea coroane de platină şi şchiopăta de piciorul stâng. A treia informa laconic că nu avea semne particulare.

          Suntem siliţi să recunoaştem că niciuna din aceste mărturii nu e demnă de crezare.

          În primul rând, individul nu şchiopăta defel, nu era nici scund şi nici uriaş, ci, pur şi simplu, înalt. în ce priveşte dinţii, în partea stingă avea coroane de platină, iar în dreapta – de aur. Purta un costum scump, din stofă cenuşie, şi pantofi la culoare, de provenienţă străină. Bereta cenuşie şi-o pusese falnic pe-o ureche, iar sub braţ ţinea un baston cu măciulie neagră, înfăţişând un cap de pudel. După aparenţă, avea vreo patruzeci şi ceva de ani. Era proaspăt bărbierit, brunet, cu gura cam strâmbă. Ochiul drept – negru, stângul – verde. Sprâncenele – negre, una mai pronunţat arcuită decât cealaltă, într-un cuvânt, un străin, om de pe alte meleaguri.

          Trecând prin dreptul băncii pe care şedeau redactorul-şef şi poetul, străinul îi privi cu coada ochiului, se opri un pic, apoi se aşeză pe banca vecină, la câţiva paşi de cei doi prieteni.

  
Attachments