Ellia

Cuvânt înainte.

          Îl previn pe cititor că nu am nici un amestec în compunerea însemnărilor care urmează şi că ele mi-au parvenit în nişte împrejurări stranii şi câtuşi de puţin plăcute.

          Chiar în ziua sinuciderii lui Serghei Leontievici Maxudov, fapt petrecut la Kiev în toamna anului trecut, poşta mi-a adus un pachet voluminos, pregătit din timp de sinucigaş, precum şi o scrisoare.

          Pachetul cuprindea însemnările de faţă, iar scrisoarea avea un conţinut din cele mai neobişnuite.

          Serghei Leontievici îmi scria că, plecând dintre cei vii, îmi dăruieşte însemnările sale pentru ca eu, singurul lui prieten, să le redactez, să le semnez cu numele meu şi astfel să le încredinţez tiparului.

          O dorinţă stranie, totuşi lăsată cu limbă de moarte.

          Timp de un an întreg am tot căutat să dau de urma vreunor rubedenii sau a unor persoane apropiate lui Serghei Leontievici. Zadarnic! În ultima lui scrisoare nu mă înşelase: într-adevăr nu mai avea pe nimeni.

          Astfel că i-am primit darul.

          Acum, încă ceva: îi mai comunic cititorului că sinucigaşul n-a avut niciodată vreo legătură cu lumea teatrelor şi nici cu dramaturgia, rămânând totdeauna ceea ce a şi fost de fapt, adică un modest corector la gazeta Curierul navigaţiei şi care a încercat, o singură dată în viaţă, să se exprime ca beletrist, din păcate fără succes, căci romanul lui Serghei Leontievici n-a văzut lumina tiparului.

          Astfel, însemnările lui Maxudov nu sunt decât rodul propriei sale fantezii, ba chiar, din nefericire, al unei fantezii bolnave. Căci Serghei Leontievici suferea de o boală care, în limbaj medical, poartă o denumire foarte urâtă. Suferea de ipohondrie.

          Pe de altă parte, cunoscând îndeaproape viaţa teatrală a Moscovei, pot afirma cu toată certitudinea că oameni sau teatre ca acelea zugrăvite de răposatul nu există şi nici n-au existat vreodată.

          În sfârşit, o a treia şi ultimă observaţie: contribuţia mea la redactarea însemnărilor sus-amintite a constat în aceea că le-am dat un titlu înlăturând apoi epigraful pe care l-am socotit cu totul pretenţios, inutil şi chiar neplăcut.

          Epigraful suna astfel: „Fiecăruia după faptele sale

          Afară de aceasta, am aşezat semne de punctuaţie acolo unde era nevoie.

          De stilul lui Serghei Leontievici nu m-am atins, deşi, evident, este un stil cam neîngrijit. Totuşi, ce poţi pretinde unui om care, la două zile după ce a pus punct respectivelor însemnări, s-a aruncat cu capul în jos de pe marele Pod cu lanţuri!

          Aşadar

          PARTEA ÎNTÂI.

          Capitolul 1

          Aventura începe.

          La 29 aprilie a trecut peste Moscova o furtună cu trăsnete, răcorind-o; văzduhul căpătase o dulceaţă proaspătă şi sufletul parcă se mai îmbunase şi el, prinzând din nou dragoste de viaţă.

          Îmbrăcat în costumul meu cel bun şi cu paltonul încă destul de prezentabil, mergeam pe o stradă din centrul capitalei într-un loc unde, până atunci, nu mai fusesem niciodată. Motivul excursiei l-a constituit scrisoarea ce se afla în buzunarul meu şi pe care o primisem cu totul pe neaşteptate. Iat-o: „Mult preastimate Serghei Leontievici!

          Nutresc o vie dorinţă de a te cunoaşte şi, în acelaşi timp, de a-ţi solicita părerea într-o problemă foarte delicată şi care ar putea să te intereseze în mare măsură.

          Dacă dispui de timp, aş fi bucuros să ne putem întâlni miercuri, la orele 4, în clădirea Scenei de studii a Teatrului Independent.

          Cu salutări, X. Ilcin.”

          Scrisoarea era scrisă cu creionul, iar colţul din stânga, sus, purta un antet: „Xaveri Borisovici llcin regizor – Scena de studii a Teatrului Independent.”

          Numele lui Ilcin îl întâlneam atunci pentru prima oară, şi nu auzisem niciodată de existenţa unei „Scene de studii”. Despre Teatrul Independent auzisem, ştiam că este unul din teatrele noastre foarte cunoscute, dar nu văzusem acolo nici un spectacol.

          Scrisoarea mi-a trezit un viu interes, mai ales că pe vremea aceea nu primeam nici un fel de scrisori. De fapt, eu nu sunt decât un modest corector la gazeta Navigaţia. Locuiam pe atunci într-o cămăruţă, la etajul şase, prea puţin confortabilă, totuşi separată, şi care se afla prin cartierul Krasnâe Vorota, chiar lângă intrarea Homutovski.

          Aşadar, mergeam în ziua aceea pe stradă, trăgând în piept aerul răcorit de ploaie, mă gândeam la furtuna care sta să se dezlănţuie din nou, precum şi la Xaveri Ilcin şi mă întrebam cum de-o fi izbutit să afle de existenţa mea, prin ce mijloace mi-a dat de urmă şi ce problemă o fi având de rezolvat cu mine. Totuşi, oricât m-am străduit să-mi dau seama, n-am reuşit s-o fac, mai ales în ceea ce priveşte ultima întrebare, şi astfel am rămas la ideea că Ilcin o fi vrând, pesemne, să facem un schimb de locuinţă.

          Desigur, ar fi trebuit să-i scriu la rândul meu şi să-l invit la mine acasă, de vreme ce dânsul era cel care avea treabă cu mine, dar, ca să fiu sincer, mi-ar fi fost ruşine să-mi vadă odaia, casa în care locuiam şi pe locatarii din jur. Mărturisesc că am o fire ciudată, iar oamenii îmi inspiră teamă. Închipuiţi-vă şi dumneavoastră: cam ce ar fi gândit Ilcin dac-ar fi venit la mine şi mi-ar fi văzut canapeaua cu pânza ruptă şi cu arcurile în afară, becul de lângă masă cu abajurul răsucit dintr-o foaie de ziar, pisica umblând de colo până colo, în timp ce din bucătărie ar fi răsunat întruna sudalmele Anuşkăi?

          Am intrat pe o poartă înaltă de fier forjat şi am trecut pe lângă o prăvălioară la uşa căreia un om cu părul alb vindea insigne şi rame pentru ochelari.

  
Attachments