Spre primăvară, plecările acestea fura din ce în ce mai dese, şederile mai lungi.
Îndată ce se întorcea, Pasadia ne poftea la prânz. Presupunând ca era cu putinţă sa aibă de vorbit cu Pantazi, cu care pe zi ce trecea se lega mai strâns, şi lucrări cei priveau numai pe dânşii, luasem obiceiul ca, după cafea, numaidecât, sai las un ceasdoua singuri, cum făcea Pirgu.
Plecam o data cu acesta, nu însa fara a avea grija sa ma informez înainte de a ajunge la poarta, încotro voia so apuce, pentru ca so iau în partea dimpotrivă. Ma întreba odată unde ma duceam. Îi spusei ca la Academie.
— Nu ştiam, zise, ca sa redeschis şi ma mir cum de nam aflat şi eu. Au sa se arză iar, sa vezi. Biliardul a căzut de la moda; un „trei-benti”, un „pulsecret” nu mai joaca decât alunarii şi e păcat: erau jocuri drăguţe.
Se agata sa vie şi el. Îl lamurii ca nu de Academia de biliard era vorba, ci de Academia Româna. Se interesa ce căutam acolo şi fu sincer dezamăgit când ma auzi ca mergeam sa citesc. Ma dojeni.
— Nu te mai laşi, nene, odată de prostii? Până când? Ceti faci capul ciulama cu atâta citanie, vrei sa ajungi în doaga lui Pasadia? Ori crezi ca daca ai sa ştii ca el cine la moşit pe Mahomet sau cum îl chema pe al care a scos întâi crucea la Boboteaza e mare scofala? Nimic; cu astea te usuci. Adevărata ştiinţa e alta: ştiinţa vieţii de care habar nai, aia nu se învaţa din cărţi.
Se vorbea astăzi, înainte sa vii, ca teai apucat sa scrii un roman de moravuri bucuresene şi mam ţinut sa nu pufnesc de râs. Ba nu zău; dumneata şi moravuri bucureştene! Chinezeşti poate, pentru ca în chestia asta eşti chinez; cum ai sa cunoşti moravurile, când nu cunoşti pe nimeni; mergi undeva, vezi pe cineva? Afara numai daca ai de gând sa ne descrii pe noi, pe Pasa, pe mine, pe Panta; cu altcineva nu stiu sa ai a face; a! Da, Poponel, amicul. Ei, daca ai merge în case, în familii, sar schimba treaba, ai vedea câte subiecte ai găsi, ce tipuri! Stiu eu un loc.
Îi luai înainte:
— La Arnoteni, adevăraţii Arnoteni.
Înlătură cu un gest orice îndoiala. Si, confidenţial:
— Iese şi şperţ, e joc mare până dimineaţă, ducem, se înţelege, şi hartabalele; ei cu punga, noi pe dea laturi, doftorii cei fara de arginti.
Slujindui, pentru a nu mai ştiam câta oara, făgăduiala cu care ma scăpam de plicticoasa stăruinţa ce de şase luni punea ca sa ma atragă în acea casa deochiata, pentru nimic nas fi crezut ca foarte curând, cu prilejul unei alte mese la Pasadia, el avea saşi ajungă mulţumită tocmai mie scopul. Rau însa daca mia părut în urma de ceva, a fost numai pentru ca nu lam ajutat sa sil aducă la îndeplinire mai devreme.
Cam satul de la un timp de savantlâcuri, simţeam nevoia sa petrec, sa râd. şi aşa cum ma făcut atunci, de la amiazi până seara târziu, Gorica, la răscumpărat fata de mine de toate păcatele. Parca înnebunise; de mai multe ori Pasadia voi sal dea afara. Nu mi se mai întâmplase sa vad la el o asemenea năbădăioasa veselie, deschisa şi bufa în draci, veselie străină de firea lui şi totuşi nesilita, al carei rost ne lasă sal întrevedem abia spre sfârşit, în treacăt: murise tatasau.
Condoleanţele ce Pantazi şi cu mine ne grăbirăm ai prezintă, le reteza scurt, rugândune sa fim serioşi.
— As înţelege, conceda, sa ma compătimiţi ca nu ma scăpat Dumnezeu de pacoste mai devreme.
Ei, sa fi crăpat Sumbasacu Pirgu cu zecedoisprezece ani înainte, sai fi lăsat de atunci cele douăzeci de mii de lei ce se cuveneau fiecăruia din cei opt copii rămaşi din şaptesprezece câţi fuseseră, credeam noi ca ar fi ajuns Gore ceea ce era: nemţoaica la hodorogi? Ce om ar fi fost! Avocatul cel mai strălucit, gloria baroului român. El l-ar fi aparat pe Pasadia învinuit de atentat la pudoare şi lar fi scăpat dovedind ca e neputincios. Avocat şi profesor la Universitate. Sar fi îndeletnicit, în ore pierdute, şi cu literatura, ar fi biciuit moravurile, ar fi comis piese – piese proaste bineînţeles, istorice -si însăila lungi dialoguri între personagii din veacuri deosebite, juca rolurile de forţă, se bălăbănea, sforăia, mugea. şi sar fi mărginit numai la atâta?
— Nu! Purtător de cuvânt al revendicărilor democratice cele mai sfinte, ar fi cerut în Sfatul Tarii împărţirea moşiilor la ţărani şi votul obştesc. Si, pe loc, un discurs, nu mai găunos nici mai sec decât cele ce se îmbăloşau puturoase sub cupola din dealul Mitropoliei, fu gata. Distins, cum era, ar fi intrat şi în diplomaţie; ce, parca pentru asta musai ar fi trebuit sa aibă şi el curiozităţi ca Poponel si, la urma urmei, de ce nu: nul avea pe Pasadia la îndemâna? Dar visul sau dulce fusese viaţa la tara, patriarhala; sar fi pus pe plugărie sănătoasă, siar fi lucrat podgoria.
— De minune, îi zisei, dar acum, ca teai văzut moştenitor fericit, de ce ai de gând sa te apuci?
— Am sa ma fac nene, răspunse, în Cruceadepiatra, sa am şi eu ţâţaca mea şi cadânele mele şi pitpalacul meu, şi am sa ma aleg epitrop la biserica; mai încolo, la bătrâneţe, am sa ma călugăresc chiar, pe onoarea mea! şi se vedea, cuvios întru Domnul monah Gherasim, Ghideon sau Gherontie, protopsalt la schitul lui Dârvari din Icoana, pomenindu-se ca zice când îi vine rândul la citire: „contra” sau „passe-parole” şi ca sa ne dea o dovada de chemarea sa pentru viaţa schimniceasca, bălmăji pe nas, popeşte, aproape trei sferturi de ceas un desantat amestec de cântări bisericeşti şi de cântece de lume: „Primăvara dulce” cu „Din cireş pânan cireş”, „Hristos a înviat” cu „Ma parole d'honneur mon cher”, „Pre Domnul sal lăudam” cu „I haram bam ba”. Pantazi râdea cu lacrimi, Pasadia se resemnase. Dar deodata Gore amuţi, holba sperioşi ochii si, ridicând mâna dreapta cu arătătorul în sus la ureche, ramase ca împietrit. Pantazi îi ceru sa spuie ce era.
— Cum, nu auziţi? Zise. „trâmbita răsuna, tricolorul să-naltat”. Si, cu deznădejde, urlând: „Datimi, datimi arma mie, vreau sa mor în bătălie, nu ca sclavul în sclavie, datimi, datimi calul meu!”, îşi încaleca scaunul şi dete sa se avânte, dar se împiedica de covor şi căzu peste o răcitoare, fara asi face însa vreun rau, caci se scula numaidecât, sprinten, si, uşor de parca nu atingea podelele, ne arata cum avea sa joace peste Carpaţi, între Tisa şi Nistru, hora cea mare, hora unirii tutulor românilor, şi chiuia şi se fleortaia: „ti cu floli la pălălie, ti cu floli la pălălie, uiteasa, uiteasa, hai, hai, hai, hai!” Pieri apoi, ca peste putin sa se întoarcă, cu nădragii în vine şi cu cămaşa afara, abătut, mult trist: se gândise ca nici în ziua aceea – din ale vieţii sale cea mai ferice, când la zarea unui Viitor foarte apropiat dar, vai! Nu şi al lui Pasadia, toate îi surâdeau aşa trandafirii – nici atunci măcar, noi naveam sai facem cheful sa mergem cu dânsul la Arnoteni, adevăraţii Arnoteni. şi de ce?
