Cu puţin înainte de ivirea zorilor forfota din interiorul bazei aeriene de la Ohopoho păru să se diminueze. Autocisternele lungi, fantomatice în culorile lor de camuflaj, se desprindeau una câte una de prizele de alimentare ale elicopterelor de asalt şi transport şi, purtate de dieselurile ce bâzâiau în surdină, coborau pe rampele adăposturilor subterane.
În aerul rece pluteau aromele dulcege ale mlaştinilor aflate spre est, în valea Stanley, pe care oamenii adunaţi pe platoul de apel de lângă pista numărul doi le combăteau îngreţoşaţi aspirând fumul aspru al ţigărilor. Exclamaţii şi înjurături rostite în mai multe limbi erau acoperite de tropăitul bocancilor grei.
Măturând cu farurile ierburile cenuşii, incerte, o maşină de teren se apropia dinspre capătul benzii betonate. Se auziră nişte comenzi scurte, guturale, la care, ridicându-şi armele de pe jos şi potrivindu-şi la iuţeală accesoriile echipamentului, cei trei sute de bărbaţi încremeniră în cele din urmă în rânduri verzui, compacte.
Jeepul frână brusc şi parcă lansat de forţa inerţială a smuciturii, Hiena, teribilul colonel Schroeder, sări peste portieră cu o uşurinţă de necrezut pentru făptura unui individ atât de solid şi îndesat.
Aproape concomitent cu urletul sacadat al maiorului Layton, care ordona prezentarea onorului la comandant, colonelul chemă ofiţerii şi subofiţerii la el, pentru a preciza detaliile de ultimă oră ale misiunii.
MacGregor, pilotul celui de-al treilea elicopter de desant, privea distrat prin plafonul transparent al carlingii sclipitoarele constelaţii ale cerului austral. Îşi plecă ochii spre dreapta: copilotul său, Ludwig, studia concentrat orarul de zbor şi frunzărea cu nervozitate hărţile de navigaţie.
— Ei, ce spui de ideea boss-ului? Rosti în cele din urmă MacGregor, în engleză. Când o fi să-l cureţe în sfârşit vreun glonţ comunist, o să se grăbească singur spre Iad, cu gândul să-l fenteze pe Lucifer şi să-i ia locul! He, he, he! Se hlizi el încântat de propria-i glumă.
— De ce râzi? Tresări copilotul. Avea o faţă de adolescent, prelungă, cu ochi albaştri în care tălăzuiau undele întunecate ale unei tainice nelinişti.
— He, he! Mi-l imaginam pe Schroeder-Hiena conducând iadul în urma unui puci militar! Şi-apoi… Hă, hă! Şi-apoi declarând Raiul spaţiul său vital!
Celălalt se enervă:
— Ia ascultă! Ai ceva cu noi, germanii, ca naţiune? Ce-i tot dai cu spaţiul său vital?!
— Hai, nu fi tâmpit! Doar ştii că n-am prejudecăţi din astea, zise scoţianul împăciuitor. Că la o adică, pentru o primă de periculozitate extremă, plătită în dolari şi nu în ranzi sud-africani, depusă corect în Elveţia, mă şi văd lovind primul cu o bazooka în poarta Sfântului Petru… Mestecam doar la ideea asta, care e în exclusivitate a Hienei, de a arunca în aer barajul natural dintre lacul Wandoo şi valea aceea ocrotită de junglă, unde e dispersată tabăra coloraţilor… Dar ce ai?! Parcă ţi-ar părea rău că după şase raiduri fără rezultat îi băgăm în sfârşit la apă, şi încă la propriu…
— Nu! Nu mă gândeam la asta, răspunse copilotul, fluturându-şi o mână a nepăsare. Mi-am amintit însă de o veche legendă angoleză referitoare la acest lac Wandoo…
— Se trezeşte în tine Herr Doktor Ludwig Repka, profesorul de la Heidelberg! Exclamă oarecum iritat MacGregor. Mă rog, care-i povestea?
Ludwig îi cercetă o clipă, cu dispreţ prea puţin ascuns, faţa pistruiată de roşcovan rotofei şi cam mărginit. Îl ştia superstiţios şi o ocazie ca asta nu trebuia să-i scape:
— Dacă n-aş fi schimbat fără voie cariera universitară pentru cinstea îndoielnică de a pilota hârbul ăsta, le-aş fi vorbit studenţilor mei despre cele trei state care existau în sud-vestul Africii prin secolul XV: Congo, Lunda şi Gola-an Dango…
— Ei, pe dracu'?! Făcu celălalt neîncrezător. Erau negroteii capabili de aşa ceva?
— Mai mult decât atât: aveau o civilizaţie cu adevărat înfloritoare, iar portughezilor le-a trebuit mai bine de o sută de ani pentru a înfrânge rezistenţa lor organizată…
— Mda, rezistă ei şi-acum, şi încă destul de bine! Ce-i însă cu legenda aia?
Ludwig Repka strivi cu dosul palmei un ţânţar uriaş care zumzăia înnebunit deasupra cadranului luminiscent al busolei giromagnetice.
— Zona în centrul căreia se află lacul şi valea Wandoo este o regiune subecuatorială, împădurită, o cetate naturală inexpugnabilă. Cu toate acestea, ambiţioşi, portughezii se străduiau neîncetat să pătrundă până acolo, dar toate expediţiile piereau aproape fără urmă.
— Chiar aşa?
— Legenda, care e foarte răspândită printre angolezi, susţine că atunci când unităţile portugheze ajungeau, epuizate, în preajma lacului, din el se ridica o mare pasăre albă care le nimicea fără cruţare…
— Eh, poveşti! Cine dracu' mai crede în Pasărea Rok, cea cu dinţii de oţel? Rânji fără prea multă convingere MacGregor.
— Adevărul e că uneori mai scăpa cu viaţă câte un militar, sau câte un călugăr misionar, dar erau atât de zdruncinaţi la minte, încât relatările lor erau socotite ca manifestarea unei boli specifice acelor locuri. Cu toţii susţineau că văzuseră pasărea, una uriaşă, înălţându-se, iar în faţa slavei ei, spadele şi lăncile, platoşele şi muschetele se prefăceau în pulbere fumegândă…
MacGregor asculta fascinat, cu pleoapa ochiului stâng umflată, zbătându-se uşor.
— Rahat! Mai ştii de ce vrăjitorii nasoale sunt în stare negrii ăştia?! Uite, îmi povestea un tip cam trăsnit, într-un bar din Windhoek…
Brusc, apelul controlorului de zbor îi readuse în prezent. Şi-au acoperit într-o clipă urechile cu monstruoasele căşti audio, iar degetele, abile, apăsau butoane, conectau circuite, declanşau sclipirea măruntă şi colorată a luminiţelor de control. Rosteau cu voce metalică în interfoane cifre şi cuvinte magice care trezeau la viaţă unealta lor de război.
MacGregor, pilotul celui de-al treilea elicopter de desant, porni motoarele, apoi se aplecă spre stânga, pentru a privi şirul lung de oameni care, cu spatele încovoiat, asurziţi de zgomot şi înfioraţi de aerul rece dizlocat de palele dublelor elice de sustentaţie, urcau anonimi, unul câte unul, în pântecele vibrând al aparatului.
Încadraţi riguros în formaţie, MacGregor şi Ludwig Repka se aflau la mai puţin de cinci kilometri de obiectiv, când observară simultan apariţia, la câteva grade mai spre vest, a şase bireactoare Buccaneer MK 50 desfăşurate pentru atac.
— Începe dansul! Rosti rânjind MacGregor, cu ochii la garnitura de câte opt bombe a câte patru sute cincizeci de kilograme, pe care fiecare avion le purta acroşate sub aripi.
Lacul Wandoo sclipea ca o bijuterie verzuie, înconjurat de masa vegetală informă a junglei, peste care pluteau pâcle de ceaţă matinală. În numai câteva secunde însă, latura sa dinspre nord-est părea un vulcan în erupţie.
Caruselul înfricoşător al morţii înaripate dură mai puţin de trei minute. Gata de acţiune, în perspectiva existenţei vreunui punct de foc al inamicului, unităţile aeropurtate executau, perfect sincronizate, elipse prelungi la o sută de metri înălţime. În preajma lor, ca nişte câini de pază, temutele elicoptere de asalt Cobra vegheau şi ele gata de intervenţie.
„Acţiunea a reuşit!” transmise prin radio, în dialectul afrikaans, vocea hârâită a colonelului Schroeder. „Executaţi operaţiunea Sisal!”.
Urma cercetarea văii inundate şi nimicirea supravieţuitorilor.
Unul câte unul, conform unui grafic riguros, aparatele luau cap-compas spre nord-est. Jos, valurile de fum violaceu, de praf şi mâl dezintegrat în fracţiuni microscopice, care acopereau ca un giulgiu luciul rănit al apei, începură să se destrame.
Învolburate, apele se năpusteau spre breşa deschisă de curând, tot mai largă sub forţa năprasnică a viiturii.
Din cel de-al treilea elicopter de desant, care patrula singur acum, desupra laturii sudice a lacului, MacGregor şi Ludwig Repka priveau prin interfaţa cu filtre speciale a căştilor de zbor fundul mâlos, împestriţat de verdele murdar al vegetaţiei acvatice.
Ca un trăsnet din senin, glasul Hienei plezni în membranele căştilor:
— Mein Gott! Ce-o fi asta? Numai ruşii… Natürlich! Numai ruşii!
— Ce spune? Întrebă peste umăr MacGregor.
Abia atunci realiză copilotul că Schroeder vorbise în germană, renunţând pentru prima dată, din câte ştia el, la africaans, limba patriei sale de adopţiune.
— Dracu' ştie despre ce ruşi bolboroseşte, îi răspunse nedumerit scoţianului.
Aproape imediat, glasul dintotdeauna al Hienei reveni tunător în căşti:
— Apel general! Operaţiunea Sisal se suspendă şi toate unităţile se regrupează deasupra fostului baraj natural! Misiune: neutralizarea unei baze de rachete, cel mai probabil instalată de sovietici. Consemnul de suspendare a acţiunii în curs: Cuende! Apel general!
Virând strâns spre dreapta, Mac Gregor îndreptă aparatul spre centrul fostului lac Wandoo şi acolo zăriră înălţându-se graţios profilul neîndoielnic al unei rachete de un alb strălucitor, cu baza celor patru planuri de direcţie acoperită parţial de apă învolburată. Spre vest, într-un elicopter de atac, suspendat la vreo douăzeci de metri înălţime, colonelul Schroeder îi aştepta.
Ludwig comandă deschiderea panourilor laterale blindate şi aproape imediat aparatul trepidă în ritmul mitralierei grele, jumelate, mânuite de soldaţii din pântecele său. După câteva secunde, din lansatoarele laterale ale Cobrei porniră simultan două rachete aer-sol, marcându-şi culoarul de trecere cu jeturi turbionare de fum alburiu.
Din momentul acela copilotul avu impresia că timpul se dilată. Întâi văzu cum fuzeele argintii îşi încetinesc parcă zborul, întâmpinate din vârful oval al obiectivului atacat de un lung şir de globuri străvezii, ce străluceau în soare aidoma baloanelor de săpun cu care se jucase în copilărie. Apoi zveltele bombe zburătoare se făcură nevăzute, acolo, la jumătatea drumului lor, până unde vârstaseră văzduhul cu prelungile cozi de cometă.
— E pasărea Wandoo! E pasărea ta răzbunătoare! Urlă surescitat MacGregor şi mâinile sale se crispau pe manşă.
Dar Ludwig nu-i răspunse, căci clipa cea lungă nu se terminase: din ciocul sidefiu al păsării nefaste porniseră pe un fir nevăzut alte şiruri de bule străvezii, tot mai mari şi mai transparente pe măsură ce înaintau, stopând în înaltul cerului aparatul de zbor al Hienei. Şi cei doi văzură din nou cu groază cum şi acesta se dezagregă, cum din punctul acela de impact se desprind şi cad, în poziţii nefireşti, patru trupuri omeneşti şi alveola sclipitoare a cockpit-ului.
În acel moment, sosi şi peste ei duhul globular al păsării lacului Wandoo. Cu uluire, dar şi cu ciudată detaşare, Ludwig simţi întâi cum puntea de metal ce-i lega dantura se pulverizează în particule fine ca de nisip marin, după care văzu cum structura metalică a carcasei aparatului se destramă, simţind în acelaşi timp cum alunecă în gol.
Înălţimea mică, de cinci-zece metri, îi salvase pe cei mai mulţi dintre militarii aflaţi la bordul elicopterului de desant şi totuşi la malul lacului ajunseră numai ei doi, piloţii, după o luptă disperată de a răzbate prin capcanele fundului mlăştinos, ascuns sub un strat de apă în care vegetaţia de alge punea bariere de netrecut. Ceilalţi se înecaseră probabil alunecând în depresiuni ascunse sau epuizaţi de nesăţioasele lipitori ce colcăiau în mâlul răvăşit de viitură.
Stăteau amândoi culcaţi pe spate pe povârnişul malului înalt, la câţiva paşi numai de răsuflarea umedă şi caldă a pădurii veşnic verzi. În cele din urmă, după ce lansă un lung pomelnic de înjurături în dialectul clanului său, MacGregor se sculă în picioare şi, aplecându-se, scutură destul de puternic umărul copilotului.
— Să ne cărăm, Ludwig… Târfa aia de Pasăre Rok ne mai poate face vreo figură… S-o ştergem dracului!
Trezit din letargie, Ludwig se sculă în capul oaselor. Se priviră cu spaimă, fiecare dintre ei fiind oglinda fidelă a celuilalt. Din echipament rămăsese o mână de zdrenţe acoperite de o crustă, parţial uscată, de mâl pestilenţial şi alge gelatinoase. Bocancii nu mai aveau catarame sau crampoane metalice şi era o minune că nu-i pierduseră din picioare. Braţele, pieptul, pulpele mai ales, erau pline de urmele vineţii, însângerate, lăsate de ventuzele lipitorilor.
— Să-i dăm bătaie! Mormăi în cele din urmă Ludwig, întorcându-se ca un automat şi pornind primul, clătinându-se, spre zidul vertical al junglei.
Abia făcură câţiva paşi şi o vibraţie neobişnuită a aerului îi opri în loc. Întorcând capetele şi ridicând ochii, văzură înălţându-se încet marea pasăre albă a lacului Wandoo.
Nici flăcări, nici aburi fierbinţi, nici urlet de motoare reactive în forţaj, ci doar o insolită structură geometrică suspendată în tării. Se oprise la nu prea mare înălţime şi cei doi priveau năuciţi cum culoarea sa de un alb perlat începe să pâlpâie parcă intermitent, topindu-se tot mai mult în transparenţă. Un ţiuit ciudat, de înaltă frecvenţă, începu să le chinuie timpanele şi o ameţeală uşoară îi pătrundea insinuantă.
În cele din urmă, după o ultimă revenire fugară în spectrul vizibil, pasărea lacului Wandoo dispăru cu desăvârşire.
Pentru cei doi bărbaţi zilele şi nopţile ce urmară îşi pierdură şirul firesc. Se târau ca două fiare rănite, înfometaţi şi însângeraţi, prin pădurea nesfârşită, coborând mereu spre sud, pândind noaptea la marginea satelor răzleţe înşirate de-alungul râurilor, pentru a fura orice le putea astâmpăra cât de cât foamea.
Pătrunzând în savană, păşeau împleticit pe solul prăfos, printre tufărişurile spinoase ce le vezicau epiderma chinuită, ocolind cu teamă craalurile înconjurate cu palisade înalte ale negrilor bantu, apoi, mai mult târându-se ajunseră în nordul deşertului Namib.
Şi când, într-o dimineaţă, se treziră înfriguraţi, după ce linseseră roua condensată pe cuticula ciudatei plante Welwitschia mirabilis, în lumina soarelui uriaş care se ridica rapid deasupra orizontului, văzură, la numai câţiva zeci de paşi depărtare, fâşiile de beton ale unei imposibile autostrăzi.
Se repeziră şi, în genunchi, pipăiră neîncrezători cu palmele însemnul temeinic al civilizaţiei. MacGregor ridică ochii spre tovarăşul său:
— Damned! Cum e posibil? Unde suntem?!
Ludwig nu răspunse. Cunoştea zona din survolările anterioare şi avea întipărită în memorie, ca şi celălalt de altfel, imaginea hărţilor pe care le folosiseră zi de zi. Nu se rătăciseră şi totuşi şoseaua asta nu putea să existe în lungul deşertului Namibiei…
Amândoi zăriră deodată un vehicul strălucitor ce se apropia de ei cu viteză.
— Un automobil! Răcni Ludwig sărind în picioare, fluturându-şi mâinile deasupra capului.
O maşină curioasă opri silenţios în faţa lor, o portieră translucidă se deschise şi un negru tânăr, înalt şi zvelt, coborî privindu-i cu nesfârşită uimire:
— Ce-i cu voi? De unde veniţi? Întrebă el într-o afrikaans cu accente surprinzătoare.
Se apropiară de el, iar MacGregor ceru cu voce gâtuită:
— Apă! Dă-ne nişte apă…
Băiatul se repezi spre interiorul maşinii şi reveni cu patru recipiente cu conţinut portocaliu. Băură. Limonada fortifiantă le spori puterile sleite.
— Hei, negrule, ne duci şi pe noi?
— Unde? Şopti tânărul cercetând cu teamă înfăţişarea celor două arătări în zdrenţe, cu bărbi şi plete încâlcite din care se zăreau doar nasurile jupuite de vipia soarelui şi ochii sălbatici, injectaţi de suferinţă.
— Spre cel mai apropiat post de poliţie sau spre cea mai la îndemână bază militară…
Şoferul se urcă la locul său şi, apăsând un buton, basculă vertical portierele din spate. Cei doi camarazi se instalară şovăitori în fotoliile ce le îmbrăţişară elastic trupurile obosite, uşile se etanşeizară şi vehiculul demară lin.
Bordul neobişnuit, absenţa volanului îi intriga tot mai mult pe foştii piloţi de elicopter, iar tânărul negru, în cămaşa sa albă cu mâneci scurte, părea din cale afară de firav, aşa cum stătea pe locul său din faţă, vizibil neliniştit. Îşi cerceta pasagerii cu coada ochiului şi, în cele din urmă, ezitând, făcu un contact pe consola împănată de afişaje electronice şi rosti repezit vreo două fraze în dialectul bantu. Un monitor prinse viaţă înfăţişând imaginea unui bărbat de culoare, cu un chipiu înalt şi un bluzon cu epoleţi nedesluşiţi, care răspunse pe un ton relaxat câteva cuvinte.
Imediat după sibilinicul schimb de replici, perplecşi, cei doi încercară să înţeleagă ce se petrece, după care MacGregor mormăi în barbă:
— Cu cine ai vorbit, băiete?
— Cu poliţia rutieră…
— O. K.!
După mai puţin de un sfert de ceas văzură venindu-le în întâmpinare, la mică înălţime, un aparat de zbor care aducea cu o uriaşă broască ţestoasă. Tânărul îşi opri maşina cu un puternic oftat de uşurare în faţa aerodinei care bloca acum şoseua. Trei negri filiformi, în uniforme uşoare, cafenii, se apropiară cu pas elastic. Ludwig şi MacGregor coborâră greoi, cu inimile pline de nelinişte.
— Cine sunteţi? Întrebă unul dintre poliţişti, care părea să fie şeful, privindu-l insistent pe scoţianul care bolborosea nişte înjurături în barba-i roşcovană, încâlcită şi murdară.
Tovarăşul acestuia se simţi obligat să răspundă:
— Suntem piloţi din forţa specială aeropurtată a colonelului Schroeder, unitatea 21, cu baza la Groot Fontein…
— Şi dorim să fim cât mai rapid transportaţi la cea mai apropiată bază aeriană, completă pilotul cu glas obosit, încercând să descifreze semnificaţia treselor necunoscute de pe epoleţii bărbatului din faţa lui.
— Bine, desigur…, mormăi acesta privindu-l îngândurat. Eu sunt locotenentul de poliţie N'dola. Veţi veni cu noi…
La bordul celui mai ciudat aparat de zbor din câte văzuseră până atunci, Ludwig şi MacGregor căzură într-o toropeală abulică. La un moment dat, locotenentul îl scutură de braţ pe cel dintâi şi-l întrebă cu falsă indiferenţă:
— Veniţi din misiunea Wandoo?
— Da, da! Se grăbi acesta să răspundă. Ne târâm de câteva săptămâni… A fost un dezastru acolo… Un dezastru inimaginabil!
— Ooo! Pasărea…, şuieră şi MacGregor cu ochii înceţoşaţi de o spaimă fără margini.
Aterizară pe un teren gazonat din faţa unui şir de pavilioane mici, cochete, înconjurate de un brâu vegetal care, aşa cum desluşi copilotul cu ochi de profesionist în timpul manevrelor de aterizare, era împrejmuit la rândul lui de un gard de sârmă ghimpată şi de posturi de pază.
Coborâră cu toţii şi se îndreptară, în grup, spre singura clădire cu două niveluri. La câţiva paşi de uşă, Ludwig Repka se opri şi, întorcându-se spre locotenentul N'dola, spuse cu tulburare în glas:
— Domnule, cred că am ghicit… Câţi ani au trecut de când ne-am executat misiunea?
Locotenentul ezită o clipă, apoi se hotărî:
— Optzeci şi doi de ani! Iar Namibia este independentă de mai bine de două generaţii. Vă veţi obişnui cu gândul… Şi pentru noi e inexplicabil ce s-a întâmplat cu dumneavoastră. În ultimii patru ani am recuperat nouăsprezece cazuri…
— Optzeci şi doi! Doamne-Dumnezeule, cum se poate una ca asta?! Se lamentă Ludwig, în timp ce MacGregor, lovind cu pumnul lui păros în canatul uşii de care îşi sprijinise fruntea, striga cu voce gâtuită:
— Asta-i răzbunarea păsării Wandoo! Răzbunarea Păsării Rok a coloraţilor!
— Gura, soldat! Se auzi atunci glasul tunător al Hienei.
Cei doi înlemniră. În cadrul uşii stătea chiar temutul colonel Schroeder.
— Gura! Repetă el, apoi duse conspirativ degetul la buze: Şşşt! E o mistificare comunistă aici! E mâna ruşilor, le mai spuse în şoaptă, clipind semnificativ din ochiul drept, după care se repezi printre cei doi piloţi, ocoli cu dexteritate grupul poliţiştilor şi, cu mâinile larg desfăcute, începu să alerge peste gazonul verde, imitând uruitul motoarelor de avion, păcănitul elicopterelor şi răpăitul rafalelor de mitralieră…
SFÂRŞIT