CAPITOLUL 1
Timar se spălă pe mâini şi luă ziarul. Tuşi, clipi din ochiul drept să vadă dacă pleoapa funcţionează bine, făcu acelaşi lucru cu pleoapa ochiului stâng, şi se cufundă în lectura pasionată a „Micii Publicităţi”. Aceasta era hrana lui spirituală zilnică; în ultimii zece ani renunţase la plăcerea de a citi cărţi; le considera periculoase.
„Studentă, manierată, simpatică, meditaţii germana, greaca, latina, contra masă. Adresaţi sub „Ofelia”.”
— Ai spus ceva, Cici? întrebă Timar, ridicând nasul din gazetă, privindu-şi nevasta cu o căutătură ascultătoare, umilă, ca după nenumăraţi ani de căsnicie.
— Niciodată n-asculţi vorbele mele, se tângui femeia; şi eu care te întrebam dacă ştii câţi ani ar fi avut acum copilul nostru…
— Ştiu; chiar foarte bine! Cred însă că n-are rost să vorbim iarăşi despre un copil care nici nu s-a născut.
Trecu, uşor indispus, la anunţul următor, repetându-şi în gând că femeile n-au şi n-au avut niciodată simţul măsurii.
„Doamnă distinsă, prezentabilă, caută loc menajeră, preferinţă bărbat singur. Adresaţi sub „Văduva”.”
— Eu aş fi vrut să avem un băiat, dar acum m-aş mulţumi şi cu o fetiţă, continuă după un timp Cici. Nu trebuia să te ascult. Nu trebuia să-mi fie teamă…
— Prea târziu să stabilim a cui e vina, draga mea, mormăi Timar, şi ochii îi căzură iarăşi pe ziar: „ASTĂZI!!! Georgică oferă preţuri mari! Cumpără haine! Ceasornice! Diferite bijuterii! NU pierdeţi ocazia!!!”
— Dacă ar fi fost băiat ar fi avut un nume tare drăguţ. Tu ştii la ce nume mă gândesc. Era un nume care-i plăcea şi lui Goethe…
— Da, ştiu, în Faust… Am mai vorbit despre asta… De atâtea ori… De atâtea ori…
Citi mai departe:
…”CREŞTINUL anunţă toate sucursalele: astăzi NU”.
Aruncă ziarul şi se pregăti să se spele pe mâini.
După ce-şi şterse mâinile se apucă să scotocească prin sertare.
— Iarăşi cauţi ceva! se enervă Cici. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu te ogoieşti?
— Trebuie să întorc pendula, caut cheia! Vrei să se oprească, să nu mai ştim cât e ora? Ai ascuns-o… Tot timpul încerci să ascunzi câte ceva de mine!
— Deschide sertarul mare din dreapta. Nu acela! Celălalt… Nepriceput ca toţi bărbaţii!
— Da. L-am deschis.
Cici nu zise nimic. Visa iar, cu ochii deschişi, înceţoşaţi. O lumină stranie întinerea parcă figura smochinită. Şopti:
— Ar fi fost un nume frumos, nu-i aşa?
— Da. Foarte frumos. Ar fi fost un nume excelent. Un nume rar şi simplu totodată… Am deschis sertarul mare din dreapta. Ce să fac mai departe?
— Aş fi preferat să fie blond, aşa cum erai tu cândva.
— Eu nu.
— De ce?
— Prea sunt la modă blonzii.
— Dar erai şi tu de acord să fie blond! … Acum te retragi, nu-ţi mai place?
— Bine, fie şi blond. Am zis, fie şi blond. Am deschis sertarul mare din dreapta.
— Trage sertăraşul mic, al doilea din stânga.
— Cici, aş vrea să te întreb, de ce ascunzi mereu cheia?
— Altfel ai fi în stare să întorci pendula de două ori pe zi! Nu e destul că te speli pe mâini din jumătate în jumătate de oră?
— Bine, Cici, nu te supăra. Am deschis sertăra şul mic, al doilea din stânga. Indică-mi, draga mea, ce să fac mai departe.
— Ridică poşeta mea cea veche. Cea maro, din piele de căprioară, nu cea verde.
— Perfect. Am ridicat-o.
— Deschide cutia de tablă de sub poşetă, dar cu foarte multă grijă, şi scoate cutiuţa de lemn, deschide-o cu băgare de seamă, mai încet, nu forţa, tu n-auzi ce-ţi spun?
— Dar nu pot, e încuiată!
— Caută cheiţa de la cutiuţă în sertăraşul al treilea din stânga. Al treilea de sus!
— Perfect, am găsit-o.
— Dacă era fată i-am fi spus Cici, nu?
— Desigur, draga mea… Stai puţin, eu ce caut de fapt?
— Cheia pendulei. Dar n-aş fi vrut să am o fată.
Sunt îngrozitoare fetele, mai ales când trec de patrusprezece ani. Totuşi m-aş mulţumi acuma şi cu o fetiţă… Ei, ai găsit ce căutai?
— Da, Cici. Iată cheia. Altădată n-o mai ascunde, bine?
— O fetiţă m-ar ajuta să gătesc… Totuşi aş fi vrut un băiat. Cu numele pe care l-am hotărât…
Timar întoarse pendula, se dădu jos de pe scaun, puse scaunul la loc şi se mai spălă o dată pe mâini. Pe urmă cinară, fără să le fie foame, din obişnuinţă, fiindcă venise şi ora cinei, nu de altceva.
— Ce bine ar fi – zise Cici – să auzi deodată că-ţi bate în uşă, iar tu să alergi repede să deschizi. Iar eu să mă ridic şi să aştept în mijlocul came-rei, nerăbdătoare!
— Nu văd ce mare bine ar fi într-asta!
— Ar fi bine dacă ar fi el la uşă, copilul nostru, vesel şi ciufulit.
