CUM ÎNCEPE UN CUTREMUR?
Dacă toate cutremurele virtual posibile s-ar zburli dintr-o dată, ar fi un danţ nemaipomenit, în urma căruia Luxemburgul ar ateriza peste capitala Marii Britanii, în chip de melon, iar mohorâta noastră planetă s-ar transforma în petrecăreaţă cometă. Din fericire pentru Luxemburg, Londra şi alte metropole identice sau diferite, cele mai multe dintre cutremure rămân anonime, se mulţumesc să fiarbă în suc propriu (lavă), fără a se decide să izbucnească.
„Nemuritoare” civilizaţii se nasc, înfloresc şi pier, de bătrâneţe sau prin autostrangulare, fără a şti că s-au zbenguit mereu, prin vecii, pe marginea unui crater fumegând.
CUTREMURUL ÎNCEPE PRINTR-O ILUZIE.
Steaua pe care ţi-ai fixat ocularul lunetei, la început are o tresărire aproape imperceptibilă, ca un frison, în singurătatea ei vânătă, şocantă.
Ai bănui: cutremurul se întâmplă acolo. Pe acel astru preaîndepărtat, periclitându-i aşezările, turnurile, continentele.
Noiembrie, dar în podul casei Isolda mai bate, de undeva, căldura lui iulie şi august ca şi cum fărâmituri din miezul verii ar sta ascunse între grinzile negrite, mormanele de cărţi cu foi fărâmicioase, grămezile de mobilă sfărâmată.
Miroase a uscăciune şi a teamă nelămurită, dar în golul prăfos unde tronează luneta familiei Demetru, atât de veche, poţi căpăta pentru o clipă certitudinea mângâioasă pe care o încerci în contact cu lucrurile durabile sau cu basmele. Şi mai trece o clipă, scurtă ca o înţepătură de spadă. Luneta e rece, indiferentă, adusă pe vremuri din ţara germană, are însă lentilele bune, curbate cu fineţe şi exact cât trebuie, fiindcă nemţişorii se pricep, printre altele, să şlefuiască sticla – şi Felix, al treilea astronom al casei Isolda, vede limpede cum, în depărtările sinistre, fără nici un motiv, steaua Epsilon K saltă şi saltă ca o bilă izbită de monştrii astrali în golurile cosmice.
Deocamdată Felix, greoi, nu pricepe cam ce se întâmplă, cu toate că sub temeliile casei pământul a şi început să zbârnâie, el se miră doar de mişcarea diavolească a constelaţiilor: s-ar părea că dezastrul e universal, că galaxiile se vor scufunda (deşi te poţi întreba unde, mai adânc, decât în abisul în care e înfiptă fiecare…), că vâlvătăile de foc ale sorilor vii vor pieri acum, deşi asta e mult împotriva firii şi a legilor.
Şi aici, dezastrul dă semne: găleata cade de pe taburet, apa rece se varsă peste picioarele lui Felix, el sare ca ars, cu o intuiţie, exclamând.
Dumnezeule mare! Ceea ce nu ajută, nu rezolvă, steaua Epsilon K este pierdută definitiv pentru el, ea şi toate celelalte sclipiri şi apariţii cereşti: luneta îşi pierde echilibrul, se roteşte singură, aşa ceva nu s-a mai întâmplat!
Un urlet străbate noaptea. Nu, cutremurul nu e acolo, ci aici, sub tălpile tale, ignorant mic! Constelaţiile sunt reci, nepăsătoare, iluzorii, ele poate nici nu mai există, doar lumina lor mai pică peste noi, în vreme ce aici bântuie sfârşitul.
Casa Isolda se va prăbuşi imediat. Singuratecă, la marginea oraşului, printre coline, diabolic de întortocheată, e singura clădire despre care nu s-a ştiut niciodată cu exactitate câte etaje are, trei, patru sau cinci.
Urechea lui Felix înregistrează ţipete. Cutremur!
Undeva scheaună Marcel, căţelul Mariei Cianoza.
Inginerul Chera Ion, tatăl lui Chera Simion, aruncă pe fereastră plapome, perne, paltoane. Uită să salveze şi papucii.
Luneta pare o mitralieră sau tun a. a. de calibru mic, prin care bărbaţii familiei Demetru au tot bombardat galaxia cu întrebări foarte neroade. Parcă sltelele divulgă vreodată ceva! Ele tac, şi surâd. Când surâd. Felix se saltă în mâini, are braţe vânjoase, urcă pe acoperiş. Vine o clipă calmă, ce face cutremurul? Luna e bestială, cu coarne, ah, ce lună. În stânga oraşul, clădit în pantă, plin de tenebre, coace tot felul de răzbunări. Oraşul Tarchita, cine ştie de el? Un fleac de cutremur, aici se-nltâmplă des, cine să se deranjeze, cel mult, în somn, schimbi poziţia. Pentru ultima oară Felix Demetru, al treilea astronom al casei Isolda, pierde pământul de sub picioare, mai exact acoperişul casei îl pierde pe el.
Felix zboară, proiectil viu, încă viu.
Şi Manele, clăditorul de temple, tot aşa a păţit.
Şi primii vizitatori de pe Vega, tot aşa umerii şi-au sfărâmat, ei nu cunoşteau cât de puternică e gravitaţia aici. Felix, încă nedumerit, trece în revistă cele trei, patru, sau cinci etaje, unele ferestre-s deschise, răzbesc exclamaţii, împreună cu Felix zboară obiecte, o noptieră, un leagăn, iar apoi, pentru astronom, nu mai urmează nimic. Dacă moartea înseamnă nimic.
CASA ISOLDA S-A PRĂBUŞIT ABIA LA AL CINCILEA ATAC.
Ca o piesă clasică, cinci asalturi a dat cutremurul. Lungă agonie a avut casa singuratică de la marginea oraşului. Cei care mai sunt în viaţă îşi amintesc cum ţipa, protestând. La al doilea atac s-a tânguit ca o trâmbiţă mexicană.
Grinzile pârâiau, sunau ca nişte corzi, iar ferestrele s-au strâmbat, şi geamurile au început să curgă, fărâmiţându-se în mii de bucăţele, vârând frigurile morţii în cei care mai încercau să salveze obiecte, la al treilea asalt.
Când veni a patra zvârcolire a pământului, se petrecu ceva straniu: pârâul Tarchita, căruia de sute de ani nimeni nu-i acordase pic de atenţie, nici măcar pescarii, a sărit din matcă, întunecat, furios şi rostind ocări, şi s-a repezit spumegând chiar pe sub zidurile deja crăpate ale casei Isolda, cărând cine ştie încotro puţinele bunuri salvate din odăile strâmbe… Mai departe, răsucindu-se şi izbind pumni, apa-şi alese drum spectaculos, chiar prin mijlocul oraşului, pe strada mare, împărţindu-l în două părţi egale pentru un mic interval de câteva luni, până când un nou cutremur, mult mai lin, avea să expedieze pârâul înapoi, în vechea albie, c-un simplu bobârnac.
