Ellia

CÂNTUL ÎNTÂI

          O, Levant, Levant ferice! A ta soră, Zenaida Se vărsa umbrirea serii Când plânge filomela Iată sară se-ndeseşte E Iaurta chiorul, spaima apelor dân jur de Zant Eşti ingles? Of, Zotalis, biet Zotalis! Ţaruki ipaluki El vedea un nor de sânge Manoile, cum te plâng!

          — JL-loai loare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare, Mări pe care vase d-aur port piper şi scorţişoare, Părând piepteni trecuţi molcom printr-un păr împarfumat, Strop de rouă-n care ceriul e cu nouri mestecat, O, Levant, în cari zefirul umfle-ai sei obraji de zeu, Cu simţiri aprinse umpli neguros sufletul meu! O, Levant, Levant ferice, cum nu simţi a mea turbare, Cum nu vede al tău ochiu cu văpăi de chihlimbare Noaptea turbure din peptu-mi, zbuciumul ce am în sân, De când sunt deştept pe lume, de când ştiu că sunt român! Cum n-am ochii mii, ca Argus, ca cu mii de lăcrimioare Să jelesc ticăloşită a poporului meu stare, Preste care lupi şi pardosi s-au făcut stăpâni deplin Zgâriind cu gheare lunge al Valahiei drag sân!” Astfel cugeta un june pe-un caic ce zbura iute De la Corfu pân-la Zante peste apele hirsute Ce spărgeau în vălurele soarele ce sta să cază Prin văpăi de foc şi miniu, prin lucire de turcoază. Tânărule, a ta faţă îmi apare străvezie, Gemetul ce scoţi e oare de amor sau de mânie, Mâna cu inele grele şi cu petre răsucite Pe jungher sau pe şold fraged va voi să se invite? Ah, pe junghiul Şi degrabă, căci tiranii încă râde Conjuraţi de arvaniţii cu a lor turbane hâde, încă mai jupoi ţeranii, încă junele le smulge Din a mumelor lor braţe, încă ţara o mai mulge! Tu te duci la Zante, unde în barcaz, la felinari Te aşteaptă a ta soră cu treizeci de palicari. A ta soră! Zenaida! Cine-o vede se uimeşte, Cine buzele de rujă, cine ochii i-i zăreşte I se pare cum că Hero vie s-au împeliţat Să-l aştepte iar pe Leandros lângă-al mărilor palat. Greaca are drăgănele, şi perfum, şi-nţelepciune Ce primit-a de la graţii, musulmana ca de prune Are ochii ce prin deasa feregea abia-i prevezi; Frânca are dinţi de boabe de sidef şi ochii verzi; O chirghiză face-n piaţă mahmudele zece mii, Vai, nebun ar fi acela ce pe ea ar târgui, Că i-ar soarbe sărutarea peste perne de şiraz De-ar rămâne fără suflu, făr' bujorii din obraz; Machedoana, nu am coarde l-a mea arfă îndestule Să îi cânt zulufii negri, sânurile nesătule Şi sprâncenele-mbinate, parcă-i arcul lui Amor: E trufaşă dar e dulce şi-are ciucuri la botfor;

          Neagră este egipţianca, ca o noapte de iubire, Se topeşte în desmierduri, gungureşte în delire, Arde şi se-ncolăceşte ca o viţă pe arac

          Pe un boi de june mândru; talianca e un drac

          Ce te-nşeală şi te vinde şi se uită numa-n punge

          Şi ibovnicul îşi pune la răscruci de te împunge;

          Sârba cea cu salbe multe peste peptul ca de crin

          E sfioasă ca şi ciuta, după ea cu toţi suspin.

          Nimărui ea nu-i dă floarea junii sale feciorii

          Şi se face maică blândă într-un schit de pe pustii;

          Multe flori sunt, dar puţine rod în lume au să poarte, Multe mărgăritarele sus pe ceriu ard departe, Multe sunt femei cu ochii neguratici şi codaţi:

          Dar niciuna nu-i mai dulce ca rumânca din Carpaţi.

          Pletele prea lunge-i curge ca o apă volutoasă

          Pân' la gleznele ivite sub şalvarii de mătasă, Pân' la imineii d-aur şi cu vârfuri răsucite, Faţa-i este alabastru, pleoapele-i sunt înnegrite

          Cu kohl scump de Chios, pleoape ca ghiocii zuvelcaţi;

          Gene grele şi-ncurcate, paşi mărunţi şi cletinaţi.

          Inima-i se duce-n taină dup-al ţării beizade, Calimachi, suflet putred, dar frumos ca viaţa e, Fiul cânelui ce ţara o mânca şi-o bea la masă

          Şi curvarul mahalalei ce din răotăţi nu iasă.

          El e ghimpele ce-n sânul Zenaidei, rotunzior îşi făcu sălaş ca furii.

          Dar, efendi narator, Cam grăbişi cu diegesis şi te luă gura-nainte. Să purcedem dar din locul ce-l lăsarăm, fără minte, Să ne înturnăm la junul Manoil, ce lângă cârmă Valul verde, orizonul cu privirea el le scârmă.

          Se vărsa umbrirea serii în arhipelag, şi mii

          Cornuleţe scot din valuri insulele fumurii.

          Pe rotunda de lemn cârmă vezi un mugure că creşte

          Şi o coadă cu ghimpi palizi din obadă să iveşte, Şi în vârvu-i se desface un boboc ca de rubin:

          Este trandafilul serii din cuprinsul levantin.

          El desfoaie foi de purpur peste ceriul de rază, El umbreşte cu văpaia-i apa care schinteiază, El pogoară-n suflet focul dorului nemărginit:

          Dor de ducă, dor de arme, dor de mări, dor de iubit.

          Gul arzând în alizee şi picându-i focu-n golfuri, Desfoindu-se pe insuli şi pe case şi pe corturi

          Zugrăvând cu aur boturi de caice pe cleştar, Punând sânge pe tăişe, iar pe sâni enibahar, Gul vestind cu spuza-i ţara împăratului biulbiul:

          Noaptea cea cu berlianturi, de la Roma la Moşul.

          Manoil intră-n cămară şi luă peana despicată, O vârî în călămară ca în inem-o săgeată

          Şi cu rumena cerneală ca un sânge scrise: „Odă

          La Valahia săracă, jăcuită de Lup-vodă”.

          Şterse; scrise: „Eleghie la mormânţii din străbuni, Pentru ca să se vădească jalea tristei naţiuni”: „Când plânge filomena în crâng de rosmarine

          Şi gârle. Se-ncreţesc, Insecta chiar când cântă sub razele divine

          Ce spre apus grăbesc, Eu perna ud cu lacrimi, că-mi vine-n amintire

          A patriei nevoi, Şi-o mare fulgeroasă îmi creşte în simţire Umblată de strigoi!

          Străinule ce îmbli pentru a ta plăcere

          Pe apă sau pe jos, Găsit-ai vreodată mai mare mângâiere

          Şi un mai mult folos Decât în câmpul verde smălţat cu floricele, Al terii mele plai, Decât în portul dulce cu ii şi testemele

          Al junelor bălai?

          Ai zice că din ram Valahia e ruptă

          Dar vai cât te înşeli! Că astăzi sânu-i fraged de ciocoime-i suptă

          Şi-i plină de mişeii! Ce-ai fost odat, o, ţeară, şi ce-ai ajuns acuma

          Supt talpa din Fanar, Că-ţi tremur copilaşii şi crud răcneşte muma

          Şi grecii n-au habar.

          Pe dalbele mormânturi eroilor din vreme

          Acum sunt buruieni, Subt ele Michai Bravu şi Mircea-vodă geme

          Ca noi subt agareni, Vai, steaua ni-i apusă, vai, angelul ne moare

          Şi pala-a ruginit, Vai, grecii ne mănâncă acuma din sudoare

          Bacalul ciocoit!

          Te scoală, Brâncovene, nu mai dormi, rumâne, Aminte să-ţi aduci

          De Caton şi de Brutu cu acvilele-n mâne, De marii Romii duci, Că acvila în corbu ce cruce-n gură poartă

          Cu vremea s-a schimbat Şi în rumân romanul mutat au fost de soartă

          Şi e viteaz bărbat!

          Sus, naţie robită, femeie lăcrămoasă, Mormânţii se deschid Şi ies fantome nobili dân umbra fumegoasă, Ce secolii desfid. Sus, sus cătaţi la dafini şi la neatârnare

          Şi ca cumpliţi paradoşi Mâncaţi în colţii aprigi şi zgâriaţi în ghiare

          Tiranii scrofuloşi!

          Stăpâne, care-n ceriu aburci pe tron de raze, Pe scaun de argint, Mai dă-mi atâta viaţă să văz ca în extaze

          Balaurul perind, Să văz un popol mândru în ţeara mea ferice

          Şi ochiu-apoi să-nchid, Şi duhu meu va râde precum o pitulice

          De dracul apatrid!”

          Iată sară se-ndeseşte şi acopere Elada Iată stele-n mii de colţuri, galbene ca limonada Cum îşi varsă cupa-n marea de mercuriu şi de vis. Semilune moi de aur scaldă valuri de lapis.

  
Attachments