ARIPA STÂNGĂ
„Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest în parte se va sfârşi.
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc.
Acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos, dar atunci vom vedea faţă în faţă; acum cunosc în parte, atunci voi cunoaşte deplin, cum am fost cunoscut şi eu pe deplin.”
(Pavel, Corinteni, 1, 9-l2)
Înainte să se construiască blocul de vizavi şi totul să devină ecranat şi irespirabil, priveam nopţi întregi Bucureştiul de la tripla fereastră panoramică a camerei mele din Ştefan cel Mare. Fereastra reflecta de obicei mobilierul sărac al încăperii, un dormitor de lemn gălbui, o toaletă cu oglindă, câteva plante, aloe şi asparagus, în ghivece de argilă, aşezate pe masă. Lustra cu abajururi de sticlă verzuie, unul dintre ele ciobit de mult timp. Spaţiul galben al camerei devenea şi mai galben adâncindu-se în uriaşa fereastră, iar eu, un adolescent ascuţit şi bolnăvicios, în pijama rufoasă şi cu un fel de vestă lăbărţată deasupra, stăteam toată după-amiaza aşezat cu fundul pe lada de la studio, privind în ochi, ca hipnotizat, reflectul meu din oglinda străvezie a ferestrei. Picioarele le ţineam pe caloriferul de sub geam, care iarna îmi ardea tălpile, dându-mi un amestec pervers, subliminal, de plăcere şi suferinţă. Îmi vedeam în geamul galben, sub floarea triplă a fantomei lustrei, faţa subţire ca o lamă şi ochii cu cearcăne violete sub ei. Câteva fire de mustaţă făceau şi mai evidentă asimetria gurii, care era de fapt asimetria întregii mele feţe. Dacă unei fotografii de-a mea i-ai acoperi jumătatea stângă a feţei, ai avea imaginea unui tânăr deschis şi voluntar, cu trăsături aproape frumoase. Cealaltă jumătate, însă, surprindea şi înspăimânta: ochiul era aici mort şi gura tragică, şi lipsa de speranţă se întindea pe întreaga piele a obrazului ca o eczemă.
Abia când stingeam lumina în cameră mă simţeam însă cu adevărat eu. Deodată pe pereţi începeau să se rotească dungile albastre electric şi verzi fosforescente ale tramvaielor care treceau huruind pe şoseaua aflată cu cinci etaje dedesubt, deodată deveneam conştient de zgomotul îngrozitor al traficului şi de singurătatea şi tristeţea fără capăt a vieţii mele. Întrerupătorul era după şifonier, şi când stingeam lumina odaia devenea un acvariu livid. Mă mişcăm, ca un peşte bătrân, printre mobile putrede, mirosind ca reziduurile marine dintre stânci, înaintam pe covorul de iută, aspru sub tălpi, până la ladă, mă aşezam iar pe ea, puneam picioarele pe calorifer şi fantasticul Bucureşti exploda deodată după sticla albastră de lună. Era ca un triptic nocturn, de o strălucire sticloasă, nesfârşită, inepuizabilă. Dedesubt, vedeam o parte din şosea, cu stâlpii ei electrici ca nişte cruci de metal, susţinând firele de tramvai şi becurile roze, care iarna scoteau din noapte valuri peste valuri de ninsoare furioasă sau lentă, rară ca în desenele animate sau abundentă ca o blană. În nopţile de vară, însă, mă distram ima-ginându-mi câte un crucificat cu cunună de spini pe creştet, ţintuit de fiecare din şirul nesfârşit de stâlpi. Costelivi şi pletoşi, cu ştergare umede în jurul şoldurilor, ar fi urmărit din ochii înlăcrimaţi scurgerea automobilelor pe strada pietruită. Doi-trei copii, cine ştie de ce întârziaţi până la ora aceea din noapte, s-ar fi oprit şi l-ar fi privit pe Cristul cel mai apropiat, ridicându-şi înspre lună feţele triunghiulare.
Vizavi se afla centrul de pâine, apoi câteva curţi şi un chioşc rotund de tutungerie. Un centru de umplut sifoane. O alimentară. Poate fiindcă am traversat prima dată şoseaua singur ca să cumpăr o pâine visez atât de des acel loc. În visele mele el nu mai este o magherniţă mizerabilă, mereu întunecoasă, unde o bătrână în halat alb mânuieşte pâini în formă şi cu miros de şobolan, ci un spaţiu misterios, unde duc trepte înalte, greu de urcat. Becul chior, legat de două fire neizolate, capătă un sens mistic, iar femeia e acum tânără şi frumoasă, între lăzile ciclopice de pâine. Femeia însăşi e înaltă cât un turn. Îmi număr banii în acea lumină himerică, îi sclipesc în pumn, dar nu reuşesc să-i socotesc şi încep să plâng, căci nu ştiu dacă-mi ajung să cumpăr o pâine. Şi mai încolo, în susul şoselei, se află Nenea Căţelu, un pensionar nenorocit şi leneş, care are o curte devastată parcă de război, unde nu creşte absolut nimic, un maidan de gunoaie de fapt. Bătrânul şi nevastă-sa umblă năuci de colo-colo, intrând şi ieşind dintr-un bordei acoperit cu carton gudronat, împiedicându-se de un câine scheletic, de la care le-a venit şi numele. Înspre Dinamo mai departe e alimentara, din care nu văd de fapt decât un colţ. Spre Circul de Stat se află blocul cu autoservirea şi cu un alt chioşc de difuzare a presei. Acolo, în visele mele, încep subteranele. Rătăcesc, cu un coş de sârmă în mână, printre rafturile cu şerbet şi dulceaţă, cu şerveţele şi pungi de zahăr (în care uneori erau ascunse maşinuţe de metal verde sau portocaliu, cel puţin aşa se spunea între puşti), pătrundeam apoi printr-o uşă batantă în altă zonă a magazinului, care n-a existat niciodată, şi mă trezeam afară, sub stele, având încă în mână coşuleţul plin de cutii şi borcane. Eram în spatele blocului, între lăzi vrăfuite, de scândură spartă, iar în faţa mea era uşa de tablă vopsită în alb, unde câteodată se vindea brânză. Dar acum nu era o singură uşă, ca în realitate, ci vreo zece, înşirate de-a lungul întregului bloc, iar între ele ferestre puternic luminate ale unor camere aflate la demisol. În fiecare vedeai prin geam câte un pat curios, pe picioare foarte înalte, iar în paturi dormeau fete foarte tinere, cu părul risipit pe pernă, cu sânii mici dezveliţi. Într-unul din vise am deschis uşa cea mai apropiată de mine şi am coborât o scară-n spirală, care ducea adânc, într-un mic alcov luminat electric, unde mă aştepta una dintre aceste fete-păpuşi, cârlionţate şi docile. Deşi eram bărbat deja când am avut acest vis, nu mi-a fost dat s-o posed pe Silvia, şi toată excitaţia mi s-a risipit în încâlceala unor încrengături pâsloase de vorbe şi gesturi. Am ieşit cu ea de mână, am traversat şoseaua înzăpezită şi i-am privit părul albastru în lumina vitrinelor de la farmacie şi de la restaurantul „Hora”, apoi am aşteptat tramvaiul amândoi, în ninsoarea care ne ştergea trăsăturile feţei, şi a venit tramvaiul, care nu avea pereţi, era doar şasiul şi câteva scaune de lemn deasupra, iar Silvia a urcat şi s-a pierdut într-o zonă a oraşului pe care am aflat-o mai târziu, în alte vise.
