CUPRINS:
Postmodernitatea ca experienta ontologica, epistemologica sj istorica, slaba”
Postmodernism şi postmodernitate. 7
O lume în schimbare. 10
Ontologia postmoderna. 18
Cunoasterea în postmodernitate. 29
Sfirsitul istoriei sau trezirea din cosmar. 45
Optiunea postmoderna. 58
Postmodernismul: sfirsitul artelor sau un nou inceput?
Lumea postmoderna. 65
Arta în postmodernitate. 68
Aspecte ale modernitatii. 70
Ce este postmodernismul? 79
Trasaturile postmodernismului. 92
Cine sint postmodernii? 107
Postmodernism, and beyond”? 115
Catre un postmodernism romanesc.
Drumul Romaniei catre modernitate. 123
Primul modernism. 126
Al doilea modernism. 128
Catre postmodernism. Generatia '80. 142
Dezbaterea în jurul conceptului de postmodernism. 166
Consecintele postmodernismului în istoria, critica şi teoria literara. 207
Exista o tipologie postmoderna? 227
Curiozitati literare, experimente, anticipari. 231. Contestarea modernismului în epoca modernista. 264
Postmodernismul subteran. Anii '45-'70. 301
Generatia '80 în context postmodern. 364
Poezia optzecista. 369
Proza optzecista. 402
Scurta privire asupra literaturii anilor '90. 458
Postmodernism şi postmodernitate.
Aşa cum studierea conceptului de modernism, definind o atitudine şi o practică artistică apărute la sfârşitul secolului trecut, nu se poate dispensa de discutarea background-lui filosofic, istoric, sociocultural etc. al modernităţii, noţiune mult mai vastă, dar aflată într-o interrelaţie strânsă cu fenomenele artistice şi literare respective, postmodemismul, unul dintre conceptele cel mai frecvent folosite în teoria artistică (şi nu numai) de azi, pur şi simplu nu poate fi înţeles – mai mult, poate fi greşit interpretat – în afara înţelegerii lumii care 1-a făcut cu putinţă: „ii convient de faire une distinction entre „ postmodernite „ comme type de condition humaine (existentielle, mais aussi sociale) et „ postmodernisme „ en tant que courant litteraire (ou culturel, şi vous voulez)”1. De fapt, evidenţierea legăturii dintre postmodernism şi postmodernitate este mult mai importantă decât stau lucrurile în modernism. Dacă moderniştii, deşi se defineau ca artişti ai timpului lor, sincronizaţi cu progresul lumii moderne, susţineau totuşi o formă extremă de autonomie estetică, actul creator fiind pentru ei, la urma urmelor, la fel de pur şi de impersonal ca în clasicism, în schimb artiştii postmo-derni acordă o mult mai mare atenţie inserţiei operelor lor în viaţa cotidiană, în dilemele etice, politice, religioase ale lumii de azi, aşa încât criteriul estetic, sacrosanct în modernism, devine insuficient pentru judecarea şi valorizarea operei de artă. Din acest punct de vedere, postmodernismul închide o mare buclă în cultura europeană, reîntorcându-se la percepţia ambientală, utilitară, decorativă şi eminamente „democratică” a artei de dinaintea revoluţiei romantice.
Este motivul pentru care nu mi-am luat riscul intrării directe în subiectul lucrării de faţă. înainte de a prezenta poetica postmodernă cu întreaga ei ideologie şi recuzită, am găsit necesar să situez acest fenomen pe de-o parte în lumea concretă de după al doilea război, şi mai ales din ultimii treizeci de ani (o lume foarte diferită de cea antebelică), şi pe de altă parte într-un sistem de coordonate bine definit, capabil să-i scoată în evidenţă specificitatea în raport cu toate celelalte curente şi mişcări artistice ale trecutului. Filosofia, epistemologia şi istoria vor fi cele trei axe care vor defini, holografic, postmodernitatea lumii actuale şi, în cadrul ei, arta postmodernă.
Încă de la început voi respinge orice intenţie de „fixare” a fenomenelor, de închistare a lor în definiţii precise şi neechivoce. Deşi nu adopt aici stilul criticii postmoderne (critifiction, surfiction etc.), ale cărei tendinţe ironice, ludice, parodice, extrem-perspectiviste ar părea deplasate într-un studiu „academic”, voi păstra totuşi ceva din punctul de vedere postmodern, pentru care pluralitatea discursurilor posibile, relativismul valorilor şi caracterul ambiguu, proteic, nedeterminat al fenomenelor artistice fac imposibilă orice taxinomie precisă. Voi defini un fenomen „pâslos”, mai curând un câmp cultural decât un curent „obiectiv”, voi.
Dacă nu imediat după război, în orice caz pe la sfârşitul anilor '60 (probabil că anul de cotitură ar putea fi considerat, nu cu totul arbitrar, celebrul 1968), lumea concretă, de toate zilele, a suferit transformări vizibile pentru oricine. Ele au fost atât de puternice, încât, în ciuda tuturor măsurilor izolaţioniste luate de diverse state şi comunităţi, au devenit curând un fenomen globalizat. De la comunism până la lumea islamică, de la regimurile autoritare africane până la societăţile ultraconservatoare asiatice, toate lumile care trăiesc simultan au resimţit câteva fenomene, strâns legate între ele, care au dus curând la închegarea unui nou tip de comunitate internaţională, numit de Marshall McLuhan „satul planetar”. Este vorba mai întâi despre dezvoltarea unor noi tipuri de tehnologie (genetică, robotică, spaţială şi mai ales electronică), economice şi curate, care au transformat lumea industrială într-una postindustrială. Datorită controlului electronic şi unui management mult perfecţionat productivitatea muncii a crescut atât de mult, încât lumea occidentală a cunoscut o prosperitate fără precedent. Acest fapt a creat „societatea consumului”, în stare să ceară şi să absoarbă produse tot mai sofisticate şi mai „estetice”. „Profeţi” ai anilor '60, ca Alvin Toffler (în Socul viitorului şi în scrierile următoare), Marshall McLuhan (Galaxia Gutenberg), Herbert Marcuse (Eliberarea de societatea abundenţei) etc., au surprins în nuce emergenţa, din aceste condiţii esenţiale, a unei altfel de lumi, mai rapide, mai tranziente, mai anarhice şi mai colorate, semănând izbitor cu descrierea cetăţii democratice din Republica lui Platon: Există sorţi ca aceasta să fie cea mai frumoasă dintre toate orânduirile! Căci, precum o haină împestriţată cu toate culorile poate apărea drept cea mai frumoasă, tot aşa ar putea apărea şi această cetate, împestriţată fiind cu toate caracterele. Şi probabil că mulţimea ar şi judeca-o drept cea mai frumoasă, după cum copiii şi femeile judecă privind lucrurile pestriţ colorate.„1 Lăsând la o parte sarcasmul lui Platon, nicidecum un adept al democraţiei (deşi un produs al ei), recunoaştem aici pluralismul, hedonismul, „feminitatea„ şi spiritul de toleranţă al lumii democratice. Un element nou şi decisiv însă al democraţiilor actuale, inimaginabil în orice altă epocă trecută, este caracterul informaţional al societăţii de azi. Explozia informaţională, atât în domeniul public, prin televiziune, cable TV, Internet etc., cât şi în cel tehnic şi ştiinţific, prin enorma dezvoltare a tehnicilor de calcul, a dus, cu o expresie a lui Gianni Vattimo, la „trans-parentizarea„ lumii de azi, caracterizată şi prin accesul aproape nelimitat al fiecărui individ la toată informaţia. Pătrunderea electronicii şi, prin urmare, a informaţiei în toate domeniile nu a avut drept urmare doar democratizarea tot mai accentuată a lumii moderne occidentale, ci şi-a extins consecinţele politice în întreaga lume, scoţând din izolare chiar şi zonele cele mai închistate. Nici un zid (şi în acest context zidul Berlinului este metafora cea mai la îndemână), real sau ideologic, nu a putut rezista acestui bombardament informaţional, care, mai eficient decât orice propagandă, a răspândit gândirea şi modul de viaţă democratice peste tot în lume. Pământul e astăzi înconjurat de un „nor informaţional” la fel de democratic ca şi lumina solară. Dacă gândi-torii modernităţii, ca Adorno, se temeau de mass-media, văzând în ea un instrument de uniformizare, îndoctrinare şi dominaţie (ele ar putea cădea sub controlul total al câte unui Big Brother), evoluţia din ultimele decenii a arătat limpede că, pe ansamblu, mediile sunt incontrolabile şi că orice încercare de monopol asupra lor se întoarce, mai devreme sau mai târziu, împotriva gândirii totalitare. Mediile sunt plurale prin excelenţă şi, chiar dacă unele sau altele dintre canalele de transmisie sunt colorate încă ideologic, există întotdeauna posibilitatea alegerii. Tendinţa actuală este însă dez-ideolo-gizarea acestora, transformarea lor în elemente de integrare şi entertainment neutre din punct de vedere politic. Marxiştii şi alţi critici ai culturii occidentale au văzut în explozia mediilor manifestarea unui imperialism cultural. Peste tot în lume, observă ei, a fost impus prin mass-media un mod de viaţă uniformizat: aspectul străzii, al vestimentaţiei, programele TV, muzica din discoteci, filmele, băuturile etc. sunt aceleaşi pretutindeni, în detrimentul culturilor tradiţionale locale. Fenomenul este real şi intră în paradigma globalizării civilizaţiei occidentale, cu beneficiile şi costurile ei. Nu este mai puţin adevărat însă că, tot prin media-tizare, se petrece şi fenomenul invers: micile culturi locale au devenit mai cunoscute ca oricând şi participă la pluralismul cultural, fără care postmodernitatea lumii de azi ar ră-mâne un concept lipsit de sens. E drept, ele nu rămân „pure”. Fenomenul de degradare a lor a început mult înaintea epocii moderne şi este inevitabil. Lumea actuală apare, din acest punct de vedere, ca un „şantier de supravieţuiri”
