Prietene, cum să lupt cu himera mea? Dragul meu, apropiatul meu, tu, singurul om pentru care scriu, pentru care am scris vreodată, cum să scap de rujul acela întins pe viaţa mea ca pe o oglindă de spălător şi care nu se şterge cu nimic, dimpotrivă, se sleieşte tot mai mult, mai murdar, mai diluat? Cum să-mi retez din creier ţâţele alea de vată, fusta aia de curvă împuţită, peruca aia, artificiul, manierismul ăla? Tulburarea care se învârto-şează ca un sirop gros în ţeasta mea îmi coboară în oasele nasului, în vertebrele girului şi-mi invadează pieptul cu ceva roz şi lipicios, de parcă imaginea lui Lulu ar curge în culori amestecate, în farduri făcute din urină de pisică, în parfum din spermă de zibelină, în flori exotice, putrede şi suspecte, în ochi daţi cu un rimei unsuros şi scurgându-se ca în Dali – ar curge, m-ar năclăi tot şi s-ar prelinge pe asfalt într-o baltă care aruncă un pseudopod spre canal. Ştii, Victor, că singurătatea mea are pe pielea ei albă un furuncul şi că acest furuncul se numeşte Lulu? Ştii că am venit aici ca să-mi reamintesc pielea fetei care în mine a găsit mereu un colţ umbrit unde şi-a putut legăna păpuşa şi că jos, pe locul unde tivul rochiei ei atinge pulpa cu pieliţă dulce şi transparentă am găsit acum un furuncul mizerabil care se numeşte Lulu? Ninge acum pe marile şi sclipitoarele ferestre ale vilei. N-am aprins Heloc lumina în hol. Privesc cum amurgul îşi interpune filtrele fotografice între mine şi crengile înzăpezite de pin care respiră lângă geam, care tac acolo, care răspândesc linişte cenuşie afară. Şi liniştea cenuşie pătrunde osmotic prin membrana fâşiilor de sticlă şi se aşază în straturi groase, străvezii, unele verzui, altele crem, dar cele mai multe de cenuşă grea şi transparentă, în marele hol rece. M-am dus la closet şi am privit ca în transă şuvoiul subţire de urină galbenă, care difuza lent în bazinetul de porţelan. În aerul întunecat, m-am privit în oglinda de deasupra chiuvetei şi am văzut o faţă care, în liniştea şi frigul şi singurătatea din sala minusculă, dar nesfârşit de înaltă, nu era de fapt faţa mea, ci a ta, Victor, dragul şi singurul meu prieten. Tu te uitai la mine, fiindcă pe tine te-am chemat, iniţiala te am scris-o cu degetul pe oglindă, peste imaginea ta, după ce am aburit-o cu o răsuflare fierbinte. Am zâmbit, pentru că m-am gândit atunci că tu nu puteai fi atins de maladia asta a minţii mele, care se numeşte Lulu, că doar fetiţa aia nefericită şi cu mine am văzut hidoşenia spoită, asudată, care mi-a atras atunci mâna în tenebrele ei. De fapt doar eu am văzut, ea a simţit-o pe pielea ei, de parcă ar fi fost îmbrăcată într-o retină pură, pufoasă şi senzitivă şi, pe ea, de la insuportabila imagine răsturnată, cât un timbru de mică, ar fi ieşit buba colcăitoare. Ochii tăi în oglindă, Victor, sunt frumoşi, puternici, cinstiţi, de cavaler fără pată şi prihană. Te-am privit până când aerul din sala de baie s-a întunecat într-un cafeniu foarte închis iar eu am început să tremur în pijamaua prea mare pentru mine.

          Am intrat în cămăruţa de culcare hiper-încălzită, unde doar lampa de pe masă tăia un cerc de lumină peste hârtiile şi cărţile mele, restul rămânând în penumbre groase, am deschis uşiţa înroşită a sobei şi am privit fascinat, multă vreme, flăcările ver-zui-gălbui-albăstrui, arlechineşti, care jucau acolo cu neobrăzare. Am stins focul, apoi şi lampa. Pe fereastră a apărut atunci luna, rotundă, tăioasă, scânteietoare, aler-gând pe cerul întunecat. M-am ghemuit în pat, mi-am tras păturile peste cap şi am visat. Eram pe holul cafeniu al unei clădiri uriaşe, cu săli încremenite de marmură şi monumentale scări interioare. Era seara târziu, după lumina stinsă din holul înalt şi gol, cu lespezi cadrilate pe jos. Stăteam, cu pantalonii traşi în vine, pe un closet de faianţă aşezat chiar în mijlocul imensei încăperi. Cum ajunsesem acolo mi-era greu să-mi dau seama. Îmi priveam pulpele dezgolite şi ascultam liniştea chinuitoare care se rotea prin frigul încăperii. Atunci s-a deschis o uşă de cel puţin cinci metri înălţime şi au început să intre oameni, din ce în ce mai mulţi, să umble preocupaţi în susul şi-n josul holului, murmurându-şi tot timpul câte ceva. Stăteam pe closet, în mijlocul lor, neajutorat, acoperit de ruşine, neştiind ce să fac, cum sătnă ascund. Unii se opreau chiar lângă mine şi mă priveau cu oroare sau pufneau în râs. Curând, spaţiul acela nesfârşit gemea de lume, iar eu, roşu la faţă şi gemând, stăteam mai departe dezgolit, venindu-le cu creştetul până la piept, acoperindu-mi cu palmele sexul care atârna în receptacolul de faianţă murdară. Acum e dimineaţă şi te privesc iar în ochi. Cuvântul pe care îl desenasem ieri pe oglinda aburită se mai vede foarte puţin, doar dacă priveşti dintr-o parte. Îl mânjesc iar cu pastă de dinţi. Singurătatea are în ea sămânţa nebuniei, chiar dacă ai trăit toată viaţa aşa, chiar dacă eşti adaptat la singurătate şi la frustrare. Singurătate. Frustrare. Nu mă duc la masă, îmi fac o cafea şi încerc să mă concentrez, să scriu mai departe, să te prind de undeva. Când eram mic prindeam fluturi, codiţa rândunicii sau roşioare, şi le înfigeam în corpul ver-micular un bold, aşa cum văzusem că se face. Înfigeam boldul într-un dop de plută şi îi priveam cum ore în şir după aceea mai dădeau încă din aripi, se mai agăţau cu cele şase picioruşe filiforme de pluta poroasă. Cu aceeaşi cruzime şi plăcere te-aş ţintui în paginile astea, Lulu, te-aş privi cum te scălâmbăi, cum îţi dai ochii peste cap, cum îţi fojgăi elitrele de abjecţie şi de paiete şi de plastilină. Mă aşez la maşina de scris, masa ta de tortură, dar şi a mea, căci nu te pot chinui fără ca eu să mă chinuiesc, aşa cum nu poţi tăia cu bisturiul un furuncul în propria ta carne, ca să-i scoţi puroiul, fără ca tu însuţi să nu urli şi să nu te zbaţi ca un posedat.

     Deci: acum şaptesprezece ani. Drace, acum observ potrivirea de date: în 1973 a-veam şaptesprezece ani, iar acum am treizeci şi patru. Deci: acum şaptesprezece ani, pe când aveam şaptesprezece ani şi eram exact la mijlocul vieţii mele de până acum (dar cum puteam şti asta pe atunci?), terminam clasa a unsprezecea la Cante-mir. Eram mult mai singur decât sunt acum, când sunt foarte singur. Meseria mea, pe atunci, era singurătatea. Mi-o exercitam pe străzile galbene şi prăfuite ale Bucureş-tiului, în cartierele lui vechi, necunoscute de mine până atunci. Umblam toată ziua, recitind versuri în gura mare, oripilând trecătorii cu ochii mei halucinaţi, cu faţa mea palidă şi asimetrică, având peste buzele crăpate şi muşcate un puf de mustaţă. Căutam case foarte vechi, galbene, cu de-coraţiuni prosteşti şi solemne, sau blocuri bizare, înguste ca o lamă de brici, aruncân-du-şi umbra ca de gnomon peste piaţete singuratice.

  
Attachments