Franţa, şi cu deosebire Bretania, mai posedă şi astăzi câteva oraşe rămase cu totul în afara mişcării sociale care dă fizionomia veacului al nouăsprezecelea. Lipsite de comunicaţii vii şi susţinute cu Parisul, de-abia legate printr-un drum prost cu subprefectura sau reşedinţa de care depind, oraşele acestea ascultă sau privesc trecerea noii civilizaţii ca pe un spectacol, minunându-se fără s-o aplaude; şi, fie că se tem de ea, fie că o iau în râs, rămân credincioase vechilor moravuri a căror pecete o poartă. Cel ce ar vrea să voiajeze ca arheolog al spiritului şi să cerceteze oamenii, în loc să cerceteze pietrele, ar putea regăsi o imagine a veacului lui Ludovic al XV-lea în vreun sat din Provence, pe cea a veacului lui Ludovic al XIV-lea în adâncul Poitou-ului pe cea a veacurilor încă şi mai vechi în adâncul Bretaniei. Cele mai multe dintre aceste oraşe au decăzut dintr-o strălucire despre care nu vorbesc deloc istoricii, mai preocupaţi de fapte şi de date decât de obiceiuri, dar a cărei amintire trăieşte încă în memorie, ca în Bretania, unde caracterul naţional nu prea îngăduie uitarea a ceea ce este în legătură cu locurile de baştină. Multe dintre aceste oraşe au fost capitalele vreunui mic stat feudal, comitat sau ducat cucerit de coroană ori fărâmiţat între moştenitori, din pricina lipsei unei descendenţe bărbăteşti. Dezmoştenite de activitatea lor, aceste capete au devenit de-atunci încoace braţe. Braţul, lipsit de hrană, se usucă şi vegetează. Aşa încât, de treizeci de ani, portretele acestea ale vremurilor bătrâneşti încep să se şteargă şi să devină rare. Producând pentru mase, industria modernă se dezvoltă distrugând creaţiile străvechii arte, ale cărei roade erau cu totul personale şi pentru consumator şi pentru meşterul ce le făurea. Noi avem produse, nu mai avem opere. Monumentele sunt şi ele, în bună parte, prinse în fenomenele acestea retrospective. Or, pentru industrie, monumente sunt carierele de piatră de construcţie, minele de salpetru sau depozitele de bumbac. Câţiva ani încă, şi aceste originale cetăţi vor fi transformate şi nu se vor mai vedea decât în iconografia aceasta literară.
Unul dintre oraşele în care se regăseşte cea mai corectă fizionomie a veacurilor feudale este Guérande. Acest nume e suficient spre a trezi mii de amintiri în mintea pictorilor, a artiştilor, a gânditorilor ce se pot duce pe ţărmul pe care sălăşluieşte acest magnific giuvaer al feudalităţii, atât de falnic aşezat încât să domine şleaurile dintre mare şi dune, şi care este ca vârful unui triunghi în colţurile căruia se află alte două bijuterii, nu mai puţin curioase, Croisic şi burgul Batz. După Guérande, numai Vitré, situat în centrul Bretaniei, şi Avignon în sud, îşi mai păstrează în toiul epocii noastre intacta lor înfăţişare din Evul Mediu. Încă şi azi Guérande este împrejmuită de puternicele sale ziduri: latele-i şanţuri de apărare sunt pline cu apă, crenelurile-i sunt întregi, meterezele-i nu sunt năpădite de mărăcini, iedera nu şi-a aşternut mantia peste turnurile-i pătrate ori rotunde. Are trei porţi, la care se văd uriaşele verigi ale grilajurilor de fier, nu poţi intra acolo decât trecând peste un pod umblător de lemn, legat în fier, care nu se mai ridică, dar care ar putea să se mai ridice. Primăria a fost blamată, în 1820, că a plantat plopi de-a lungul şanţurilor de apărare, ca să adumbrească promenada. Ea a răspuns că, de o sută de ani. Spre latura dinspre dune, lunga şi frumoasa esplanadă a fortificaţiilor care par terminate ieri fusese preschimbată într-o alee umbrită de ulmi sub care se desfătau locuitorii. La Guérande, casele n-au suferit nici o schimbare, ele n-au devenit nici mai mari, nici mai mici. Niciuna n-a simţit pe faţada ei ciocanul arhitectului ori pensula zugravului, şi nici nu s-a încovoiat sub greutatea vreunei etaj adăugat. Toate au caracterul lor de la obârşii. Unele se sprijină pe nişte stâlpi de lemn ce alcătuiesc galerii pe sub care circulă trecătorii şi ale căror planşeuri se îndoaie fără a se rupe. Casele negustorilor sunt mici şi scunde, cu faţadele acoperite cu plăci de ardezie bătute în cuie. Lemnul, putrezit acum, a fost folosit din plin la tocurile sculptate ale ferestrelor; iar la pervazuri el depăşeşte stâlpii ciopliţi în chip de figuri groteşti, se alungeşte în formă de animale fantastice pe la colţuri, însufleţit de marele dor de artă care, pe acele vremuri, dădea viaţă naturii moarte. Vechiturile acestea, pe care nimic nu le răpune, înfăţişează pictorilor tonurile brune şi figurile şterse atât de dragi pensulei lor. Străzile sunt ceea ce erau şi acum patru sute de ani. Doar că, întrucât populaţia nu mai e atât de numeroasă şi întrucât mişcarea socială este mai puţin vie, un călător dornic să cerceteze oraşul acesta, tot atât de frumos ca şi o străveche armură completă, ar putea străbate, nu fără melancolie, vreo stradă aproape pustie, unde ferestrele tăiate în piatră au fost înfundate cu paiantă, spre a evita impozitul. Strada duce la o poternă1 astupată de un zid tencuit, dincolo de care creşte un pâlc de copaci elegant orânduiţi de mâinile naturii bretone, una dintre cele mai luxuriante, dintre cele mai planturoase vegetaţii din Franţa. Un pictor, un poet s-ar opri să savureze adânca tăcere ce domneşte sub bolta încă nouă a acelei porţi, unde viaţa paşnicei cetăţi nu trimite nici un zgomot, unde bogata câmpie se arată în întreaga ei strălucire printre meterezele ocupate odinioară de arcaşi, de arbaletrieri, metereze asemănătoare cu înaltele vitralii ce se văd la unele foişoare. E cu neputinţă să te plimbi pe acolo fără ca la fiecare pas să nu te gândeşti la obiceiurile, la datinile din vremurile trecute; toate pietrele îţi vorbesc despre ele; în sfârşit, aici ideile Evului Mediu sunt încă în starea de superstiţie. Dacă, din întâmplare, trece vreun jandarm cu pălărie găitănată, prezenţa lui e un anacronism împotriva căruia cugetul protestează; dar nimic nu este mai rar decât a întâlni pe acolo vreo fiinţă sau vreun lucru din vremurile prezente.
