Într-o noapte din iarna anului 1829-30, pe la ora unu, în salonul vicontesei de Grandlieu se mai aflau două persoane, care nu făceau parte din familia ei. Un tânăr chipeş, auzind bătaia pendulei ieşi. Când uruitul trăsurii răsună în curte, vicontesa, văzându-l numai pe fratele ei care termina partida de pichet începută cu un prieten, se îndreptă spre fiica sa; aceasta, stând în picioare în faţa căminului din salon, părea că cercetează o vizieră străvezie şi asculta uruitul trăsurii într-un fel care îndreptăţea temerile mamei sale.
— Camelio, dacă te vei purta şi de acum încolo cu tânărul conte de Restaud ca în astă-seară, mă vei sili să nu-l mai primesc. Ascultă-mă, copila mea, dacă ai încredere în dragostea ce ţi-o port, lasă-mă să te călăuzesc în viaţă. La şaptesprezece ani nu poţi judeca nici viitorul, nici trecutul, nici anumite principii sociale. Vreau să-ţi spun un singur lucru. Mama domnului de Restaud e o femeie de familie proastă, în stare să înghită milioane, o fostă domnişoară Goriot1, despre care s-au spus multe pe vremuri. S-a purtat aşa de urât cu tatăl ei, încât nu merită, fără îndoială, să aibă un fiu atât de bun. Tânărul conte o adoră şi o ajută cu un devotament demn de cele mai mari laude, are o grijă deosebită de fratele şi de sora lui. Dar, oricât de minunată i-ar fi purtarea, adăugă contesa cu subînţeles, atâta timp cât îi va trăi mama, nici o familie nu va cuteza să încredinţeze tânărului Restaud viitorul şi averea unei fete.
— Am auzit câteva cuvinte care mă îndeamnă să intervin în discuţia dintre dumneavoastră şi domnişoara de Grandlieu, exclamă prietenul familiei. Am câştigat, domnule conte, adăugă el, adresându-se partenerului său. Vă părăsesc pentru a veni în ajutorul nepoatei dumneavoastră.
— Iată ce înseamnă să ai urechi de avocat, rosti vicontesa. Dragul meu Derville, cum de ai putut auzi ce-i şopteam Cameliei?
— V-am înţeles privirile, răspunse Derville, aşezându-se într-un jilţ din colţul căminului.
Unchiul se apropie de nepoată, iar doamna de Grandlieu se aşeză pe un taburet, între fiica ei şi Derville.
— A sosit momentul să vă povestesc o întâmplare care vă va face să vă schimbaţi părerea despre situaţia contelui Ernest de Restaud.
— O întâmplare? Strigă Camelia. Povestiţi-ne-o cât mai repede, vă rog.
Derville aruncă doamnei de Grandlieu o privire care o făcu să înţeleagă că ceea ce-i va spune el o va interesa. Vicontesa de Grandlieu era, prin averea şi vechimea numelui ei, una dintre cele mai cu vază femei din cartierul Saint-Germain2; şi, deşi părea nefiresc ca un avocat parizian să-i vorbească pe un ton atât de familiar şi să aibă în casa ei o purtare atât de nestingherită, acest fenomen poate fi uşor explicat. Doamna de Grandlieu, care se întorsese în Franţa împreună cu familia regală, se stabilise la Paris, unde trăise la început numai din ajutoarele acordate de Ludovic al XVIII-lea din fondurile Listei Civile – ceea ce era o situaţie de nesuportat. Avocatul avusese prilejul să descopere unele vicii de formă în vânzarea casei Grandlieu, efectuată pe vremuri de către Republică, şi ceruse ca această casă să fie restituită vicontesei.
A deschis procesul, după o convenţie prealabilă, şi l-a câştigat. Încurajat de acest succes, a folosit cu atâta iscusinţă procedura împotriva nu ştiu cărui aşezământ religios, încât a obţinut restituirea pădurii ce-i aparţinuse lui de Grandlieu. Apoi a mai recuperat câteva acţiuni ale canalului Orléans şi câteva imobile destul de importante, cu care împăratul înzestrase o serie de aşezăminte publice. Refăcută astfel, datorită iscusinţei tânărului avocat, averea doamnei de Grandlieu s-a ridicat la un venit de aproape şaizeci de mii de franci, în perioada legii asupra îndemnizaţiilor, care i-a adus sume enorme. Foarte cinstit, priceput, modest şi sociabil, acest avocat devenise prietenul familiei. Cu toate că serviciile făcute doamnei de Grandlieu i-ar fi putut asigura preţuirea şi clientela celor mai distinse case din cartierul Saint-Germain, el nu profita de pe urma acestei situaţii, aşa cum ar fi profitat un om ambiţios. Dimpotrivă, respingea propunerile vicontesei, care ar fi vrut să-l vadă renunţând la avocatură şi să-l lanseze în magistratură, carieră în care, datorită relaţiilor ei, ar fi avansat foarte repede.
Cu excepţia casei Grandlieu, unde îşi petrecea uneori serile, avocatul nu ieşea în societate decât în interes de afaceri. Era nespus de fericit că putuse să-şi pună în lumină calităţile, datorită devotamentului său faţă de doamna de Grandlieu, căci, altfel, ar fi riscat să-şi ducă de râpă biroul. Derville nu era făcut să fie avocat.
De când contele Ernest de Restaud începuse să vină în casa vicontesei şi Derville descoperise simpatia Cameliei pentru acest tânăr, el o vizita pe doamna de Grandlieu tot aşa de des cum ar fi vizitat-o un filfizon din Chaussée d'Antin3, proaspăt primit în cercurile nobilului cartier. Cu câteva zile mai înainte, la un bal, aflându-se alături de Camelia, îi spusese arătând pe tânărul conte:
— Păcat că băiatul ăsta nu are vreo două-trei milioane, nu-i aşa?
— Nu văd în asta nici o nenorocire, îi răspunse ea. Domnul Restaud are multe calităţi, este cult şi bine văzut de ministrul pe lângă care lucrează. Nu mă îndoiesc că va ajunge un om cu vază. Băiatul ăsta va găsi bani cât îi va pofti inima, în ziua în care va ajunge la putere.
— Desigur, dar dacă ar fi bogat de pe acum?
— Dacă ar fi bogat, spusese Camelia roşind, toate fetele care se găsesc aci s-ar întrece să-l cucerească, şi arătase spre perechile ce dansau un cadril.
— Şi atunci domnişoara de Grandlieu n-ar mai fi singura către care şi-ar îndrepta el privirile. Iată de ce aţi roşit! Vă place, nu-i aşa? Haide, mărturisiţi!
Camelia se ridicase brusc.
„Îl iubeşte”, gândise Derville.
