AnnaE
#0

 

          Doamna Vauquer, născută de Conflans, este o femeie în vârstă, care de vreo patruzeci de ani ţine la Paris o pensiune de familie în strada Neuve-Sainte-Genevieve, între Cartierul Latin şi foburgul Saint-Marcel. La această pensiune, cunoscută sub numele de Casa Vauquer, se primesc deopotrivă bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, fără ca vreodată gura clevetitoare a lumii să fi găsit ce să scornească despre cele ce se petrec în această respectabilă casă. Nu-i mai puţin adevărat, însă, că de vreo treizeci de ani nu s-a pomenit printre clienţi nici o femeie tânără, iar pentru ca vreun tânăr să ajungă a locui aci, trebuia ca familia să-i trimită o sumă prea mică să-şi ţină zilele. Cu toate acestea, în anul 1819, dată la care începe drama ce urmează, se afla aci în pensiune o biată fată. Oricât de discreditat ar fi azi cuvântul dramă, după chipul deşănţat şi fără noimă în care a fost risipit în aceste vremuri de jalnică literatură, e nevoie totuşi să-l folosim aici; nu fiindcă această istorisire ar fi dramatică în sensul adevărat al cuvântului, ci fiindcă sfârşind cartea veţi vărsa poate cite va lacrimi intra muros şi extra muros2. Fi-va ea oare înţeleasă şi dincolo de zidurile Parisului? Îngăduie-ni-se a ne îndoi, căci nu se poate pricepe felul cu totul deosebit al unei asemenea scene, plină de tâlcuri şi de culoare locală, decât între colinele Montmartre şi dealurile de la Montrouge, în această ilustră vale a dărăpănăturilor ce stau să se surpe şi a gârlelor negre de noroi; vale plină de suferinţe reale, de bucurii prea adesea amăgitoare şi atât de cumplit zbuciumată încât nu ştiu ce fapt ar trebui să se întâmple pentru a lăsa o senzaţie de oarecare durată. Totuşi, chiar şi în această lume se ivesc ici şi colo dureri care, prin vălmăşagul lor de vicii şi virtuţi, dobândesc o oarecare măreţie şi solemnitate; în faţa lor egoismele şi interesele amuţesc; dar senzaţia cu care rămâi ţine numai bine cât ai înfuleca pe nemestecate un fruct savuros. Carul civilizaţiei, întocmai ca acela al idolului de la Jaggernat3, trecând peste o inimă care nu se lasă atât de uşor zdrobită şi în care i s-a împiedicat roata, abia dacă îşi încetineşte o clipă mersul, o. Striveşte şi îşi urmează mai departe drumul glorios. Aşa veţi face şi domniile-voastre, care ţinând această carte în mână vă cufundaţi în toată voia în jilţul moale, spunându-vă: „O fi, poate, o poveste amuzantă”. Dar după ce veţi fi aflat taina chinurilor lui moş Goriot, veţi cina cu poftă, punând lipsa dumneavoastră de sensibilitate pe seama autorului, învinuindu-l că a depăşit măsura şi că face poezie. Ah! Ţineţi minte însă: drama aceasta nu este o plăsmuire sau un roman. All is true4; ea este atât de adevărată, încât oricine poate s-o regăsească în propria sa viaţă, în propriul lui suflet.

          Casa în care se află această pensiune de familie este proprietatea doamnei Vauquer. E aşezată în josul străzii Neuve-Sainte-Genevieve, acolo unde terenul coboară către strada Arbaletei într-un povârniş atât de repede şi de anevoios, încât numai rareori caii îl urcă sau îl coboară. Iată de ce domneşte o atât de deplină linişte peste toate aceste uliţe înghesuite între domul Val-de-Grâce şi cel al Panteonului, două monumente care schimbă culoarea cerului, împrăştiindu-şi în văzduh răsfrângerile aurii şi înnegurând pământul cu umbrele mohorâte pe care le aştern uriaşele lor cupole. Aici caldarâmul e zvântat; în albia pârâiaşelor nu-i nici apă, nici mâl, şi de-a lungul zidurilor creşte iarba. În drum pe-aici, chiar şi cel mai nepăsător dintre oameni se simte cuprins de tristeţe, ca de altfel toţi cei care trec obişnuit pe aceste străzi. Aici uruitul unei trăsuri ia proporţiile unui eveniment; casele sunt posomorâte, iar din zidurile uriaşe se desprinde un iz de puşcărie. Un parizian care s-ar rătăci prin partea locului, n-ar vedea decât pensiuni de familie sau aşezăminte asemănătoare, mizerie sau plictiseală, bătrâni care îşi aşteaptă moartea şi un tineret zvăpăiat care munceşte în silă. Nici un alt cartier al Parisului nu este mai trist şi – de ce n-am spune-o?

          — Mai puţin cunoscut. Mai ales strada Neuve-Sainte-Genevieve e ca o ramă de bronz, singura potrivită pentru a încadra o dramă ca asta, care nu poate fi îndeajuns înţeleasă dacă nu prezentăm dinainte atmosfera, culorile-i întunecate şi conţinutul ei grav; tot aşa se împuţinează lumina de la o treaptă la alta, şi glasul călăuzei se stinge atunci când călătorul coboară în catacombe. Nimerită asemuire! Căci cine ar putea spune cu hotărâre ce este mai groaznic la vedere: inimi secătuite, sau cranii departe?

     Faţada pensiunii dă către o grădiniţă, aşa încât casa cade în unghi drept pe strada Neuve-Sainte-Genevieve, de unde se vede tăiată parcă în toată adâncimea ei. De-a lungul faţadei, între casă şi grădiniţă, se întinde o cărare prunduită, în formă de jgheab, lată cam de un stânjen, din care porneşte o alee presărată cu nisip şi tivită cu muşcate, cu leandri şi cu rodii răsădite în ghivece mari de faianţă albastră şi albă. În această alee intri pe o portiţă, deasupra căreia e bătută o firmă, pe care scrie: „Casa Vauquer”, iar dedesubt: „Pensiune de familie pentru ambele sexe şi alţii”. În timpul zilei, printre zăbrelele portiţei, prevăzută cu un clopoţel cu sunet ascuţit, se întrezăreşte la capătul micului pavaj, pe zidul din faţa străzii, o arcadă imitând marmura verde, zugrăvită de cine ştie ce meşter din cartier. În firida pe care o închipuie această zugrăveală se ridică o statuie, care-l înfăţişează pe Amor.

Attachments