AnnaE
#0

CUPRINS:

          I. TALISMANUL.

          II. FEMEIA FĂRĂ INIMĂ.

          III. AGONIA.

          EPILOG.

         

 

 

          I.

          TALISMANUL.

          Într-o zi, pe la sfârşitul lui octombrie 1828[1], un tânăr intra la Palais-Royal[2] în momentul când se deschideau sălile de joc, conform legii ce oblădueşte o patimă de pe urma căreia se storc atâtea impozite. Fără a sta pe gânduri, apucă pe scara ce ducea la tripoul cu numărul 36.

          — Domnule, pălăria dumneavoastră, vă rog! Îi strigă cu o voce seacă şi răstită un bătrânel palid, ghemuit în umbră, la garderobă, şi care se ridică repede, arătând o faţă potrivită în totul cu făptura sa mârşavă.

          De îndată ce păşeşti într-o casă de joc, legea începe prin a te despuia mai întâi de pălărie. Să fie oare, o parabolă evanghelică şi providenţială? Nu-i mai degrabă un mod de a încheia un contract drăcesc cu dumneata, cerându-ţi un zălog oarecare? Este cumva un mijloc de a te obliga să păstrezi o atitudine respectuoasă faţă de cei care au să-ţi câştige banii? Ori poate poliţia, pitită prin toate cotloanele sociale, vrea să ştie numele pălărierului dumitale, sau al dumitale, în cazul când l-ai avea înscris pe căptuşeală? Sau, în sfârşit, pentru a-ţi lua măsura craniului şi a întocmi o statistică instructivă despre capacitatea cerebrală a jucătorilor? Asupra acestui punct, administraţia păstrează o tăcere desăvârşită. Dar, e destul să fi făcut un singur pas spre masa verde pentru ca pălăria să nu-ţi mai aparţină, aşa cum nici dumneata însuţi nu-ţi mai aparţii: eşti pus la joc, dumneata, averea dumitale, pălăria, bastonul şi paltonul dumitale. La plecare, JOCUL îţi va demonstra, printr-o crudă ironie tradusă în fapt, că ţi-a mai lăsat ceva, din moment ce ţi se dau înapoi unele lucruri. Dacă ai avut însă o pălărie nouă, vei constata, pe pielea dumitale că trebuie să-ţi faci un costum de jucător.

          Mirarea manifestată de tânăr când primi o fişă numerotată în schimbul pălăriei lui, ale cărei margini erau din fericire puţin cam roase, dovedea cu prisosinţă că el avea un suflet nevinovat încă. Bătrânelul, mistuit desigur din fragedă tinereţe de văpaia plăcerilor vieţii de jucător, îi aruncă o privire mohorâtă şi fără căldură, în care un filosof ar fi văzut mizeriile spitalului, vagabondările oamenilor ruinaţi, procesele verbale a sumedenie de asfixii, condamnări la muncă silnică pe viaţă, surghiunuri în Guazacoalco. Omul acesta a cărui faţă albă, suptă, arăta că nu cunoştea altă hrană decât ciorbele vâscoase ale lui Darcet[3], constituia imaginea gălbejită a patimii redusă la cea mai simplă expresie a ei. În zbârciturile lui se citeau urme de vechi torturi, şi probabil că îşi juca toată leafa nenorocită chiar în ziua când o primea. Întocmai ca gloabele asupra cărora loviturile de bici nu mai au nici un efect, nimic nu mai era în stare să-l facă să tresară; surdele gemete ale jucătorilor care ieşeau ruinaţi, blestemele lor mute, privirile lor năucite îl lăsau totdeauna rece. Era jocul încarnat. Dacă tânărul s-ar fi uitat mai cu luare aminte la acest jalnic cerber[4], poate că şi-ar fi spus; „În inima asta nu se mai află decât o pereche de cărţi de joc!” Dar necunoscutul nu luă în seamă această pildă vie pe care fără îndoială providenţa o aşezase acolo, după cum tot ea a lăsat de strajă dezgustul la poarta fiecărui loc de pierzanie. El pătrunse cu îndrăzneală în sala unde sunetul aurului exercita o orbitoare putere de fascinaţie asupra simţurilor întărâtate de lăcomie. Acest tânăr era pesemne împins acolo de cea mai logică dintre elocventele fraze ale lui Jean-Jacques Rousseau, şi al cărei trist înţeles sună cam aşa: „Da, admit ca un om să se ducă la joc, însă tocmai atunci când între el şi moarte nu mai vede altceva decât ultima lui para.”

          Seara, în casele de joc nu stăruie decât o poezie vulgară, dar al cărei efect e asigurat, ca şi acela al unei drame sângeroase. Sălile sunt ticsite de spectatori şi de jucători, de bătrâni scăpătaţi care se târăsc până aici ca să se încălzească, de chipuri frământate, de orgii începute cu vin şi pe cale de a se sfârşi în Sena. Cu toate că patima e prezentă peste tot, numărul prea mare de actori te împiedică să priveşti în faţă demonul jocului. Seara de joc pare un adevărat fragment de „tutti” în care trupa întreagă ţipă, în care fiecare instrument al orchestrei îşi modulează fraza lui. Puteţi vedea acolo mulţi oameni respectabili veniţi să caute distracţii şi plătindu-le cum ar plăti plăcerea unui spectacol, a unei mese bune, sau aşa cum s-ar duce într-o mansardă să cumpere cu un preţ ieftin regrete usturătoare, pentru trei luni de zile. Vă daţi însă seama cât delir şi câtă îndârjire trebuie să fie în sufletul unui om care aşteaptă cu nerăbdare deschiderea unui tripou?

     Între jucătorul de dimineaţa şi jucătorul de seara, există aceeaşi deosebire ca între un soţ nepăsător şi un îndrăgostit ce tremură sub fereastra iubitei lui. Abia spre dimineaţă îşi fac apariţia patima fremătătoare şi nevoia în toată groaznica ei realitate. Dar numai seara veţi putea admira un jucător adevărat, un jucător care a uitat să mai mănânce să doarmă, să trăiască, să gândească, atât de mult îl sfâşie biciul patimii, atât de tare îl furnică, îl chinuie mâncărimea unei lovituri de trente-et-quarante[5]. În această oră blestemată veţi întâlni ochi al căror calm te îngrozeşte, chipuri ce te fascinează, priviri ce întorc cărţile cu o expresie mistuitoare. De aceea, casele de joc nu par sublime decât la deschiderea şedinţelor lor. Dacă Spania are luptele ei de tauri, dacă Roma şi-a avut gladiatorii[6] ei, Parisul se mândreşte cu al său Palais-Royal, ale cărui rulete aţâţătoare îţi dau plăcutul prilej de a vedea cum curge sângele în valuri fără primejdia ca picioarele celor din sală să alunece vreodată din pricina asta. Încercaţi să aruncaţi o privire furişă asupra acestei arene, intraţi! Ce goliciune! Pe pereţii acoperiţi cu un tapet soios până la înălţimea omului, nu se vede nici o imagine care să încânte sufletul. Nu se găseşte nici măcar un cui pentru a uşura sinuciderea. Pardoseala e tocită, murdară. O masă lunguiaţă ocupă mijlocul sălii.

Attachments