Există un soi de oameni pe care civilizaţia îi obţine în regnul social, aşa cum florarii creează în regnul vegetal, prin educaţia serei, o specie hibridă pe care n-o pot reproduce nici prin răsaduri nici prin butaşi. Această specie este casierul, veritabil produs antropomorf, hrănit cu idei religioase, menţinut prin ghilotină, curăţat de crengile uscate prin viciu şi care creşte, la un al treilea etaj, între o soţie vrednică de stimă şi nişte plozi plicticoşi. Numărul casierilor din Paris va fi întotdeauna o problemă pentru fiziologist.
Înţeles-a vreodată cineva termenii teoremei a cărei cunoscută X este un casier? A aflat cineva un om care să fie zi şi noapte în prezenta bogăţiei ca o pisică dinaintea unui şoarece în capcană? Un om cu proprietatea de a sta pironit într-un jilţ de pai, într-o cămăruţă cu zăbrele, fără putinţa de-a face mai mulţi paşi decât un locotenent de vapor în cabina lui, vreme de şapte optimi din an şi timp de şapte până la opt ore pe zi? Un om căruia să nu-i înţepenească în această meserie nici genunchii nici şalele? Un om care să aibă destulă măreţie spre a fi mic? Un om care să se poată scârbi de bani, de mult ce i-a mânuit? Cereţi acest produs oricărei religii, oricărei morale, oricărui colegiu, oricărei instituţii, poftiţi, şi daţi-le Parisul, acest oraş al ispitelor, această filială a iadului, drept mediul în care va fi plantat casierul. Ei bine, religiile vor defila unele după altele, colegiile, instituţiile, moralele, toate marile şi micile legi omeneşti vi se vor înfăţişa aşa cum vine un prieten intim căruia îi cereţi o hârtie de o mie de franci. Toate vor avea un aer îndoliat, se vor grima, vă vor arăta ghilotina, aşa cum prietenul vă va arăta locuinţa cămătarului, una dintre cele o sută de porţi ale spitalului… Cu toate acestea, natura morală îşi are capriciile ei, ea îşi permite să facă ici-colo oameni şi cinstiţi, şi casieri. De aceea, piraţii pe care noi îi decorăm cu numele de bancheri, şi care iau un permis de vânzare de o mie de scuzi aşa cum un hoţ de mare îşi ia permisul de părăsit portul, au o atare veneraţie pentru asemenea rare produse ale incubaţiilor virtuţii, încât îi zăvoresc în dosul zăbrelelor spre a-i păzi, aşa cum în grădinile zoologice se păzesc dihăniile curioase. Dacă un casier are imaginaţie, dacă un casier are pasiuni, sau dacă cel mai perfect casier îşi iubeşte soţia, iar soţia se întâmplă că se plictiseşte, că are ambiţie ori pur şi simplu vanitate, casierul se dizolvă. Cercetaţi istoria casieriei; nu veţi cita nici un singur caz de casier ajuns la ceea ce se cheamă o situaţie. Casierii sfârşesc în temniţă, fug peste graniţă, ori îşi omoară zilele la vreun al doilea etaj, în strada Saint Louis, din Marais1. Când casierii parizieni vor fi cugetat la valoarea lor intrinsecă, un casier va ajunge peste seamă de scump. Unii oameni, ce-i drept, nu pot fi decât casieri, după cum alţii sunt iremediabil pungaşi. Stranie civilizaţie! Societatea decerne virtuţii o sută de ludovici rentă la bătrâneţe, locuinţă la etajul doi, pâine la discreţie, câteva fulare noi şi o nevastă bătrână cu odraslele respective. Cât despre viciu, dacă are un pic de cutezanţă, dacă poate ocoli cu dibăcie un articol al codului aşa cum Turenne îl ocolea pe Montecuculli2, societatea îi legitimează milioanele furate, îl tapiţează cu decoraţii, îl umple de onoruri şi-l copleşeşte cu atâta stimă şi consideraţie. De altminteri guvernul merge mână în mână cu această societate profund ilogică. El, guvernul, recrutează dintre tinerele inteligenţe, între optsprezece şi douăzeci ani, un contingent de talente precoce; el uzează printr-o muncă prematură creiere agere pe care le convoacă spre a le tria pe sprânceană, cum fac grădinarii cu seminţele. Pregăteşte pentru aceasta meserie specialişti în cântărirea talentelor care încearcă creierele cum se încearcă aurul la monetărie. Apoi, din cele cinci sute de capete înfierbântate de speranţă pe care populaţia cea mai înaintată i le dă în fiecare an, el primeşte a treia parte din ele, le pune în saci uriaşi cu numele de şcoli, şi le frământă la un loc timp de trei ani. Deşi fiecare din aceste altoiuri reprezintă capitaluri enorme, guvernul face din ele aşa-zişii casieri; îi numeşte ingineri obişnuiţi; îi foloseşte drept căpitani de artilerie; în sfârşit, le asigură tot ce se află mai sus pus în gradele subalterne. Mai pe urmă, când aceşti oameni de elită, îndopaţi de matematici şi umflaţi de ştiinţă, au atins vârsta de cincizeci ani, el le procură drept răsplată pentru serviciile aduse, o locuinţă la etajul al treilea, nevastă şi copii şi toate dulciurile mediocrităţii. Că se mai salvează, din acest popor înşelat, cinci-şase oameni de geniu care izbutesc să urce culmile sociale, nu-i oare o minune?
Acesta e bilanţul exact al talentului şi al virtuţii, în raportul lor cu stăpânirea şi cu societatea, la o epocă ce se crede progresivă. Fără această observaţie pregătitoare, o aventură de curând întâmplată la Paris ar părea de necrezut, în timp ce, dominată de acest sumar, va putea să ocupe poate spiritele îndestul de superioare spre a fi ghicit adevăratele plăgi ale civilizaţiei noastre care, de la 1815 încoace, a înlocuit principiul onoare cu principiul bani.3
Într-o mohorâtă zi de toamnă, pe la orele cinci după amiază, casierul uneia din cele mai puternice bănci din Paris, mai lucra încă la lumina chioară a unei lămpi aprinse de mai multă vreme. După datinile şi obiceiurile comerţului, casieria se afla în partea cea mai întunecoasă a unui antresol strâmt şi cu tavanul jos. Ca să ajungi acolo, trebuia să străbaţi un coridor luminat de nişte geamuri fixe şi care se întindea de-a lungul birourilor, cu uşile etichetate care semănau cu ale unui stabiliment de băi. Portarul rostise flegmatic, îndată după orele patru, cum era consemnul: „Casieria închisă”. În acel moment, birourile erau pustii, curierele expediate, funcţionarii plecaţi, soţiile patronilor băncii îşi aşteptau iubiţii, iar cei doi bancheri luau masa la iubitele lor. Totul era în ordine. Locul unde casele de bani fuseseră zidite şi ferecate, se afla în dosul coliviei casierului, ocupat desigur să-şi încheie casa. Ferăstruia dată în lături lăsa să se vadă un dulap de fier lucrat cu ciocanul, care, datorită descoperirilor lăcătuşăriei moderne, era atât de greu, încât hoţii nu l-ar fi putui urni din loc.
