Povestea-vieţii articolelor ce urmează: în vara anului 1990 Gabriel Liiceanu îmi sugerase, pentru editura Humanitas alcătuirea a două volume: „Scrisori” şi „Articole”.
I le-am înmânat prin august acelaşi an.
Numai că Mineriada iliască şi spaimele provocate de ea l-au făcut pe bravul editor să retragă de pe piaţă, să depoziteze apoi să distrugă volumul de mărturii despre mişcarea pentru drepturilor omului.
Culoarea curcubeului '77, apărut în chiar momentul Mineriadei; deasemeni să respingă („Nu avem hârtie.”) volumele comandate.
„Scrisorile” au fost publicate în 1995 la Familia, Oradea: „Articolele” – un volum de peste 1000 pagini – au fost solicitate de Viorica Oancea, directoarea editurii Litera. Ea a scos două „extrase”, intitulate, ambele Amnezia la români – deşi textul cu acelaşi titlu nu a fost inclus în niciuna – în 1993 şi în 1995, totalizând 200 pagini.
Acestea au fost adunate, aici.
Textele au fost dactilografiate de LOREDANA MITRUŢ mulţumiri.
AUTURA AUTORULUI LA CE SLUJEŞTE POETUL
{Ianuarie 1985) „Eu cred că suntem un popor vegetal”, scrie Ana Blandiana. Frumos spusul, sfâşietor înţelesul: „frunză-verde”, „codrul-frate-cu-românul”, „retragerea în păduri şi munţi (împăduriţi, se înţelege) – pe acestea le ştiam, şi chiar prea; a trebuit să vină un poet – şi încă femeie!
— Să spună răspicat, negru pe alb, ceea ce noi ceilalţi abia dacă îndrăzneam să gândim, fiindcă amărăciunea, supărarea noastră pe noi înşine rămânea dincoace de prag, pe terenul moral-imoralului, ne vedeam de-căzuţi, de-veniţi (fireşte, din pricina evenimentelor). Şi iată, a trebuit să vină o femeie-poet, ca să aflăm că poporul român nu este nici resemnat, nici „suflet-de-slugă„, nici imatur, nici mişel, nici imoral – ci, senin, amoral, vegetalul neştiind, nesimţind, nejudecând – „Cine a văzut vreodată/Un copac revoltându-se?” -am citat din acelaşi poem al Anei Blandiana.
Desigur, poezia e poezie, poeţii gândesc în metafore şi cu toate că detestăm cenzura care îi cere poetului: „Explică ce-ai vrut să redai, aici?”, ne aducem aminte că marii poeţi scurtează drumuri, sar peste etape obligatorii, mergând la esenţă – esenţă la care gânditorul aşezat, omul de ştiinţă vor ajunge. Cândva; binişor mai târziu.
Dând Cezarului ce se cuvine Cezarului şi Anei Blandiana ce se cuvine poetului, să ne întrebăm, totuşi, dacă această condamnare fără apel, această arătare cu degetul a ne-fiinţei unui popor sunt atât de. Metaforice.
Pe de o parte, conducătorii comunişti, primitivi în structură (altfel nu ar fi ajuns „conducători”), au mai fost schilodiţi de vizionarismul marxismului leninizat (stalinizat, hruşciovizat, ceauşizat etc): făcându-şi chip cioplit din viitorul-de-aur („culmili celi mai 'nalţi” – se zice în româneasca scornicizată), neglijând, chiar călcând în picioare prezentul altora; mărşăluind cu privirea aţintită prea sus şi prea departe, nu numai că nu înaintează, ci coboară: măcar dacă ar coborî doar ei înşişi, însă trag, împing în prăpastie pe toţi şi totul. Sacrificând prezentul – încă o dată: al altora – pe altarul unui „viitor de aur” (în care, zic ei, câinii vor umbla cu covrigi în coadă, distribu-indu-i „fiecăruia după necesităţi”), dovedesc, de aproape 70 de ani, în Rusia, de peste 40 de ani şi în România, că nu ştiu, nici nu vor să afle ce este aceea o „perspectivă”, deşi folosesc acest cuvânt până la saţietate. Să ne amintim de promisiunile „jurate” ale lui Hruşciov că U. R. S. S. va ajunge, „chiar depăşi” ţările capitaliste în vreo 15 anişori (el măsurând timpul cu cincinale – trei). Ca să dea greutate discursurilor, a anunţat distribuirea gratuită a chibriturilor. Şi să ne amintim de mărturisirile de după „detronare”: nu minţise deloc, atunci când afirmase ceea ce afirmase; „Eram convins că acel viitor este cu totul posibil, pentru că. Nu îmi percepeam prezentul, fiindcă de multă vreme – chiar înainte de a deveni secretar general al P. C. U. S. – nu mai percepeam realitatea.”
Fiindcă am pomenit de Hruşciov, să ne imaginăm că în luna martie, acest an, după 30 ani-lumină, luminătorul nostru naţional este invitat să-şi petreacă bătrâneţele în pace – o să i se găseaseă un acoperiş, de pildă cel al „muzeului” din satul natal; să mai zicem că, din acel moment, va putea să se dedice cu totul pasiunii sale pentru „pozzie”, însă, printre picături, îşi va scrie (vreau să spun: dicta) memoriile. Dacă, în exterior, Hruşciov a însângerat Ungaria, a ridicat zidul Berlinului, a împins prea departe pionul în Cuba, în interior a zdruncinat din temelii piramida stalinismului. Insă, odată „la pensie, a avut, nu onestitatea, ci luciditatea de a analiza procesul de schizofre-nizare a dictatorului – cu atât mai grav, cu cât acesta este un incult-profund, iar la asemenea specimene, complexul de inferioritate se manifestă printr-un agresiv complex de superioritate. Va avea Ceauşescu, odată „pensionat„, curajul de a analiza cei „20 de ani lumină„, de la nivelul pământului? Va avea măcar un strop de luciditate, să recunoaseă măcar a mia parte din „măsuri” citeşte: erori?
Ne îndoim. In această privinţă, într-adevăr, România este „originală” (spunem este, fiindcă anticipăm. Din toată inima): Dictatorul nostru este ceea ce este şi chiar dacă, din luna martie '85 nu va mai exercita puterea reală, acolo, la pensie, va continua să dicteze, fără pauză, fără ruptură.
Cu o deosebire: imaginarii executanţi ai hotărârilor Lui, în imaginaţia Sa, vor nota fiecare silabă, fiecare icnet, fiecare interjecţie, şi, tot în imaginaţia febrilă a detronatului executanţii vor executa orbeşte ceea ce crezuseră ei că au înţeles din ceea ce crezuse El că dictează.
În măsura în care nici el, nici „colaboratorii” săi nu au legătură cu poporul, cu acest „popor vegetal”, să-i clasăm în regnul mineral.
Cât despre noi, „vegetalii”, după ce vom remarca încă o dată marea poezie a celor patru poeme publicate de Ana Blandiana în revista Amfiteatru din decembrie 1984, vom băga de seamă altceva.
