1. GUSU
1. NE MUTAM.
— Mutarea!
Mama a dat ordinul, ea e căpitanul familiei. Eu: soldaţii; execut, nu discut.
Ne mutăm. Cărăm bagajele prin praf uscat şi balegi moi, piftioase. În plus: duminică-dimineaţa. Mama a fost cu ideea -idee de căpitan, dacă ar fi întrebat trupa, soldanţii/excutanţii i-ar fi, cu dragă inimă, spus: nu se dă atacul într-o duminică dimineaţa, când oamenii încă nu au apucat să adune de pe uliţă balega reglementară. Şi i-ar mai fi raportat trupeţii:
— Mamă, decât să ne mutăm pe-aici, pe la ei, mai bine ne-am refugia la loc, la noi, la Mana!
N-o fi bine să te refugiezi, în viaţă, dar măcar bagajele ţi le duce trenul, pe şină şi nu tu, în spinare. Prin balegi. Duminica. Devreme.
Din Cancelarie ne mutăm. Că, nuştiuce, regulamentul, nuştiuce, Inspectoratul, stimată-colegă, că trebuie, cănu-i permis. Dacă n-am fi în plină acţiune de mutare (când taci şi mărşăluieşti, mut), i-aş spune mamei că-mi pare rău după Cancelarie. Unde mai pui că plecăm pe jos, prin balegi. Nici tu tren, nici tu vapor, nici măcar o căruţă ardelenească – deşi mama a zis că ce să mai năimim căruţă pentru o mică mutare? Apoi căruţaşul ardelean, el te întreabă necontenit-întruna: un' te duci tu? La cine? Un' te duce el, cu căruţa lui, faină şi ardelenească?; şi ce faci tu acolo un' te duce?
Noi ştim şi fără căruţaş punctul-de-debarcare, terminusul, cum zicem noi, refugiaţii: în gazdă la Moş Veniamin – dar nu-i necesar să ştie toată lumea căruţaşilor, a zis mama. Eu zic: dacă tot plecăm din Cancelarie şi o apucăm spre soare-răsare, de unde-am venit, mai cinstit, mai frumos ar fi dacă ne-am refugia, cinstit, cu trenul, acasă, la Mana noastră. N-o fi tren (şi nici vapor) până sus, pe Calidor, dar nu ni-i greu să ziceam-că.
Acum ar fi de mare folos domnişoara mea, Coban: să-mi explice cuvântul: mutare. S-o văd: ce ex-pli-ca-ţie mai scorneşte, domnişoara mea?
O gândesc, aşa, pentru că acum sunt tare supărat de mutare. Dacă domnişoara mea ar fi cu mine, să-mi dea o explicaţie de-a ei, până şi mutarea asta s-ar face mai bună, mai frumoasă, solidă, vânjoasă, ca un om, domnule, ca domnişoara mea, Coban, de la a doua.
Păi, când domnişoara mea de la a doua, domnule, îmi explică mie, personal, cum stăm cu cuvintele, nu-mi vine să mă mai joc pe-afară, cu băieţii; nici pe fete să le trag de coadă şi să le bag mâna pe la nuspununde. Stăm bine de tot cu cuvintele, în româneşte, îmi explică mie domnişoara mea Coban: pe lângă că e dulce-şi-frumoasă-limba-ce-o-vorbim (asta tot un refugiat de-al nostru a zis-o, primul) şi ca-un-fagure-de-miere – asta a zis-o un ne-refugiat, dar tot moldovan de-al nostru, săracul, ea este şi foarte in-te-re-san-tă!
— Iar interesantul e mai grozav decât frumosul; chiar decât dulcele. Şi de ce este ea interesantă? Pentru că ea este de origine latină, de la Latini am luat noi şmecheria cu re-ul. Îmi place şmecheria: iei aproape orice cuvânt, îi pui în frunte un reşi gata! Se întâmplă o întâmplare de reparare: cum n-ai nimerit-o de prima oară cu o treabă, te întorci şi dregi treaba, cu re-ul. Cum ar fi, spre exemplu că am dat eu ceva cuiva şi nu i l-am dat din toată inima, aşa că mă întorc să i-1 dau ca lumea: i-1 re-dau; ori am luat, dar nu destul, aşa că re-iau sau re-pun, re-azvârl, re-bag mâna la nuspununde şi aşa mai departe, însă nu prea departe: domnişoara mea Coban mi-a spus ea mie, personal, că aşa cum nu tot ce zboară se mănâncă (spre exemplu: avioanele americane), tot aşa nu tot ce poartă-n frunte un reîmi spune mie că el a fost refăcut, reluat, rebăgat – să mai aştept oleacă, până ajung la liceu, acolo o să învăţ latina, atunci o să re-aflu, precis, care cuvinte au, în cap, un readevărat şi care au un cap care-i redar nu foarte adevărat – spre exemplu.
— Spre exemplu (aşa zice domnişoara Coban: spre, nu: de-exemplu, ca mama), cuvântul: rechin, el nu are un cap adevărat (a-ha: de asta nu mi-e frică de el: cu ce-o să mă muşte: cu coada?). Sau, tot spre exemplu, cuvântul: repede – nici el nu are cap, fiindcă oare există, pe lumea asta, un cuvânt: pede? De să zici că se repetă? Adică să pedeze din nou? Nu există! Repede ne-a venit din latină, sub formă de rapid.
A-ha: de asta un rapid el este foarte repede, pe lângă personalul nostru a trecut-ca-rapidul, dar de ceva-ceva retot ar fi avut nevoie, sărmanul, doar am văzut cu ochii mei ce-i făcuseră Americanii, cu re-bombele – poate la ei, la latini, să fie rece (de la recens, mi-a spus mie domnişoara mea), însă la noi, la români, rapidul era al dracului de cald, fierbinte chiar, când repede ardea el pe-o coastă, la Ploieşti (unde n-am văzut nici o ploaie – dar poate că tot din pricina re-americanilor).
Dar cuvântul: refugiu, domnişoară, vă rog frumos? Are el un readevărat? Sau unul ne-?
O-ho! A tunat (de-a detunat) domnişoara? Fugă, re-fugă – noi am re-fugit din Basarabia.
Poate dumneavoastră. Noi, pentru prima oară.
Şi eu, pentru prima oară, dar refugiu înseamnă şi tragere îndărăt, tragere cu spatele.
Poate dumneavoastră. Noi am venit cu faţa, mamei i-i rău cu spatele – şi dacă nu, însemnează că sunt nerefugiat? Atunci ce sunt eu, domnişoară, vă rog cel mai frumos din lume?
Un p'tico'! Zice şi râde, ca totdeauna când mă face pitic-deun-cot – aşa prescurtează ea, dar niciodată faţă de mama, că şi mama ştie franceză. O să afli multe când o să înveţi latina, zice domnişoara, din nou serioasă. Latină şi muzică – a fost un mare compozitor german, poate cel mai mare de pe globul pământesc, era cantor la o biserică din Lipsea. El a alcătuit un fel de culege re de exerciţii pentru elevii lui şi a intitulat-o, frumos: Artafugii.
