— Inventar? Cum aşa: in-ven-tar?
Doamna Formatmic, ea a silabisit întrebarea. Şi înainte şi după ce a citit anunţul de pe uşa bibliotecii. De ce, şi înainte? Să fi ştiut ea, de ieri? Dacă a ştiut de ieri, azi de ce-a mai venit, să degere pe-aici, prin parc?
La început – sus, înăuntru, la cald – doamnei Formatmic i-am spus (fireşte, în gând): Doamna Vulpe. Fiindcă şi în sala de lectură îşi păstrează vulpea, una roşcat-deschisă, aproape gălbuie şi cu ochi verzi, sticloşi; îşi lasă la vestiar paltonul de cartelă, şoşonii bărbăteşti – sau femeieşti, în care caz: ce femeie!
— Îi schimbă cu papuci de pâslă neagră, făcuţi de mână; de vulpe însă nu se desparte, o duce, o mută mereu de pe un umăr pe celălalt, de aceea îi şi alunecă, dar am observat: când vulpea sade cuminte, la locul ei, Doamna o caută-ntr-una, orbeşte, o mângâie ca pe o pisică şi tot ca pe o pisică o mută; însă când vulpea se chiar prelinge pe jos, nu o mai caută stăpâna. Aşa le-o fi înţelegerea. Intre babă şi mâţă.
Nu e chiar babă – acolo, sus, la cald; aici, în faţa uşii, de frig, s-a băbit. Aşa arată şi femeile mai tinere, pe timpul ăsta, pe timpurile astea. Când nu sunt lăsate să intre la cald, în bibliotecă.
Acolo sus, de mai multe ori m-am ridicat de la locul meu, ca să adun mâţa de pe jos şi s-o pun la zvântat pe gardul scaunului Doamnei, însă abia a treia zi am băgat de seamă ce fel de cărţi citeşte Doamna cu pisică-vulpe: numai de format mic, legate în marochin, cu flori de aur pe coperte şi cu, pe cotor, trei litere: I S G – pe astea le-am văzut numai la plecarea-venirii Doamnei, când cartea era închisă. Aşa că, la următoarea prelingere pe parchet a blănii, am tras cu ochiul: am văzut cum citea ea, altfel decât lumea: cu o lupă cum n-am mai întâlnit: şi dreptunghiulară şi de două ori mai mare decât cartea şi fără mâner – cu două torţi ca o tăviţă; cam ciobită într-un colţ, căpătase curcubeu.
— In-ven-tar? Repetă ea, silabisind întrebarea, mirarea.
De ce s-o mai fi mirând ea, care ştie? Sau poate că nici ea nu ştie?
Doamna Formatmic (o cheamă Sângiorgiu, dar nu contează), ea este de format mare, chiar spre foarte, poate de aceea citeşte, acolo sus, unde acum o fi cald şi bine – citeşte cărţi de format mic de tot. Asta se cheamă, am citit eu într-o carte: compensaţie, Doamna se compensează nu doar cu cărţile, ci şi cu nasul: unul mic-mic, la obrazul ei mare se pierde, parcă nici n-ar exista (asta se va fi chemând: compensaţia compensaţiei), în schimb – fiindcă este un în-schimb pe lumea asta – în-schimb are un mamă-mamă atât de lat, încât ocupă cu el două-trei scaune alăturate -în fapt, numai unul, în centru, dar pe cele din lături nu poate sta alt cititor: nu se face să te atingi, fizic, de o cititoare.
M-am tot întrebat, la început, acolo sus, în sala de lectură, unde trebuie să fie cald, o nebunie! Să tot stai, acolo, sus; m-am tot întrebat: ce cărţi atât de preţioase va fi studiind ea cu lupa-tăviţă?
Mi-am zis: desigur, mari-rarităţi, piese-de-muzeu, în fine, comori ale civilizaţiei, la care nu ai acces decât la o mare bibliotecă, precum Astra noastră. Şi pe care le descifrezi, nu le citeşti – cu lupa.
Am pândit-o o după-amiază întreagă să iasă şi ea, într-un loc, într-o pauză, să se spele pe mâini la closet, cum am auzit că se zice despre doamne; ori să fumeze şi ea o ţigară – rare femeile de format mare, nefumătoare. Când, în sfârşit, s-a dus la spălat (şi am constatat cu uimire că fundul nu i-i atât de foarte mare, fiindcă nu i-i de jur-împrejur, ci numai lat: din profil arătând normal de tot), mi-am făcut de lucru pe la scaunele ei, m-am uitat la carte şi am aflat: pe giuvaerul acela din piele roşie stătea scris cu aur: HAMLET. Mi s-au părut cam mari literele din titlu faţă de formatul copertei, dar mi-am zis că şi acolo va fi vorba de vreo compensaţie – mi-am mai zis: ce grozav să citeşti Hamlet în format mic, cu lupă de format mare! Şi cu toate că la fişier eram încă departe de SHA., m-am hotărât ca, a doua zi, să fac un salt să-1 cer şi eu pe Hamlet.
Ştiam, îl citisem de mai multe, ori, fiindcă îl am, de la Şeica – însă numai în format obişnuit ca pentru o bibliotecă de gimnaziu; îl am, dar împreună cu alte piese; şi numai în româneşte. Sigur, din volumul meu, de la Şeica, cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut „Romeo şi Julieta”; pe locul doi l-am pus pe „Regele Lear”, iar pe trei: „Visul unei nopţi de vară”- pentru Hamlet nu mai era loc. I-aş fi făcut eu, dar nu mă făcuse el praf, ca pe alţii, prea jucau teatru, cu toţii, în frunte cu el.
De când am revenit la Sibiu, la liceu, am tot auzit de la colegii externi că „Hamlet” e o culme a gândirii universale, că nimeni pe lumea asta mare n-a scris un monolog mai phu-ther-nhic! (aşa zice Septimiu, împuşcând din buze cuvântul) decât Afâsauanufl – însă, ca să-1 phă-thrunzi! Trebuie să-1 citeşti tu, cu ochii tăi şi în englezeşte, în ediţii bune, serioase, originale. Nu ştiu englezeşte – nici Septimiu, însă ştie taică-său, şi are, în casă, ediţii foarte serioase şi originale. Mi-am zis că, probabil, dacă aş ţine între palme o adevărată ediţie originală, aş începe să înţeleg şi limba şi culmea monologului. Insă a doua zi, la fişier am aflat că există o singură, nu ediţie, ci exemplar din acela, de format mic şi era la Doamna Vulpe, sub lupă; tot din fişier am înţeles că, în plus, formatmicul nu era din cale-afară de original: o traducere în italiană.
M-am mirat mult. Italiana o dibui, deşi n-am învăţat-o dinadins, însă cum este un fel de română, m-aş fi descurcat -dar ce să fac eu cu limba lui Dante la Shakespeare?; ei s-ar fi înţeles între ei prin latină. Să fie Doamna Vulpe italiancă? După, nume, de ce nu: Sangiorgio, de-un exemplu. O auzisem vorbind, la fişier, cu doamna de la pupitru – nu mi s-a părut că are accent italienesc (ca al Doamnei Tatu), ba chiar destul de ţărănesc, cam ca pe Târnave. Însă peste, câteva zile m-am mirat mai puţin când am văzut că Doamna, Vulpe citeşte cu lupa, în format mic, „Faust”, într-o limbă plină de diacritice – poloneză, sau chiar cehă. Şi nu m-am mai deloc mirat, când am aflat de la Octavian că Doamna Sângiorgiu vine la Astra numai de când a fost naţionalizată: nu mai are ce face acasă, nu mai are casă; ca să-şi aducă aminte de casă, vine la Astra: tatăl ei, un mare negustor de vite umblase cu afacerile prin toată lumea şi fiindcă nu ştia carte (dar socotea pe degete ca o mitralieră), căpătase patima cărţilor – însă numai a „cărţulicilor”cum 1 e zicea el; nu numai cumpărase ce găsise, dar şi comandase format-mic, în unic exemplar; înainte de război le donase pe toate Astrei. Şi de aceea.
