PRIMA PARTE.
Abia acum o descopăr.
O descopăr abia acum, deşi sare î n ochi, deşi de la î nceput î mi sărise ori poate de aceea nu o luasem î n seamă. De un an şi două luni suntem colegi de an, de grupă; mai mult: face şi ea parte din categoria „babacilor”; ne salutăm de câte două ori pe zi, la -vedere şi la revedere; mai mult: cam o dată pe săptămână schimbăm câteva cuvinte cu prilejul „stătutului-ş i-servitului”.
Şi totuşi, o descopăr abia acum.
Acum, la acest curs de ceva (introducere într-o chestie în care mai fusesem introdus acum zece-unsprezece ani, în prima studenţie: rămăsesem tot pe dinafară), în timpul căruia, pentru întâia oară, nu mai reuşesc să-mi văd de ale mele, cele ne-studente ş ti. Privirea îmi tot pleacă spre stânga şi uşor spre spate, înspre acolo unde şi cum stă de un an şi două luni – totdeauna în ultimul rând ocupat din amfiteatru; ca totdeauna, cu totdeauna, în stânga-i, Fata-Popii (î n timpul liber numită Georgescu Georgeta), replica ei pe uscat, pe slab, negru, zbârcit, pilos (şi dac-aş spune: blănos?); acolo, aşa, masticând amândouă larg, pe lat, ierbivornic; somnolând amândouă, la cursuri; fumând amândouă, în pauze; venind-plecând amândouă, mereu alături, oriunde, nedespărţite. Precum obiectul şi umbra sa.
Abia acum o descopăr. Acum, după ce mi-o descoperise cineva care nu pusese vreodată piciorul în acest amfiteatru, nici pe stradă n-o văzuse: Alee.
Zice aseară, la restaurantul Casei Scriitorilor, fostul meu coleg de închisoare, Alee:
— E rândul tău să-mi faci un serviciu!
„În sfârşit”, zic eu, în gând, aseară, la Casa Scriitorilor, la masa lui Alee şi a Lilei. „în sfârşit, încetează sensul unic!”: de un an şi două luni, de când revenisem la suprafaţa lumii, ca re-student, cine pe cine depana cu ţigări, cu invitaţii la masă, cu chiar bani? Alee pe mine; cine pe cine, din când î n când, invita la restaurantul Casei Scriitorilor? Fireşte, el pe mine: cei de teapa mea nu pot accede î n acest templu al literaturii, al valorii, decât ca invitaţi ai unor literatori, se înţelege, valoroşi, binecunoscuţi, „în sfârşit”, îmi zic, „mi-a, vorba lui, venit rândul să-i fac un serviciu (ah, de câte ori i-am spus, de câte ori 1-am rugat, 1-am şi beştelit! Să nu mai întrebuinţeze cu prietenii acest cuvânt de servitor, de servicitor: un adevărat prieten nu-i poate cere unui prieten adevărat: „fă-mi cutare serviciu”, fiindcă serviciul cerut unui prieten anulează prietenia desigur, nu să-1 invit eu pe el la restaurantul Templului Inginerimii Sufleticole, până atunci, mai va!; nici să-i strecor, eu lui, îndelicat, o hârtie de douăşcinci, să aibe de-buzunar pe-o săptămână încheiată, dar orişicâtuşi: chiar dacă balanţa de plăţi n-are să se echilibreze dintr-atâta, are să pornească pe calea cea bună şi dreaptă nu-i aşa?”
Ba taman aşa; ba da, cum altfel.? Încuviinţez din toată inima, din cap
(am gura plină). Dar Lila:
— După unii autori, formularea cea mai fericită, mai prietenească ar fi fost: „E rândul meu să-ţi cer un serviciu.” – aşa ceva-cumva.
— Nu mă interesează unii-autori, eu citez din unul singur.
— Tânărul Marx.
Nu ştiu cine a rostit. Nu ştiu dacă eu – da sau ba. Ştiu că 1-a oprit pe alee din galop – nu pentru multă vreme:
— El î n subsol, la bibliografie, eu î n text.
Dacă ar fi continuat cum î ncepuse, chiar cu î ntreruperea marxtineretică, Alee ar fi ies it la (un) mal. Nici de astă dată Lila nu-1 î ntrerupsese – eu cu atât mai puţin – se opreşte singur: ticurile prind a-i munci obrazul, mai cu seamă buzele (mai cu seamă buza de sus devenită, chiar de şi-a pus demult dinţii, teribil de musculoasă, de aproape cornoasă – eu, dac-aş fi el, mi-aş lăsa musteaţă: să-mi acopere buza în permanentă mişcare, în continuă căutare, trompiformatică); mormăie, geme uşurel, acum ticurile i-au cuprins întregul trup: se răsuceşte sacadat, prin zvâcnete în dreapta, în stânga, se ridică de pe scaun, se reaşază. În această dezordine simetrică este vădită diagonala (Ion Omescu îi lansase, într-o zi, în celulă: „Stăpâneşte-te, iubitule: produci o penibilă senzaţie de derivă.”). Şi pe mine mă deranja vizual piezişarea mişcărilor trupului şi a, fatal, ideilor, însă pe unde am convieţuit-supravieţuit cel puţin eu încercam să opresc deriva aceea, la propriu; cum se opreşte ea în realitatea-reală: cu mâna.
Şi de astă dată î i pun mâna pe braţ:
— Spuneai de un serviciu.
Alee se luminează. (Şi) fiindcă se opreşte din piezişare.
E-hei, de câte ori i-am pus mâna pe braţ, acolo, î n î nchisoare, cât am stat împreună, la Gherla; apoi după ce ne-am regăsit, în libertate – adevărat, aici de mai puţine, aşa că, după câte o diagonalizare-derivare la care doar asistam, el îmi reproşa, zâmbind, însă eu ştiam că serios: „De ce nu m-ai tras de mânecă?”
— Felicită-mă, zice Alee senin, adresî ndu-se doar mie. Mi s-a aprobat ediţia a doua!
— Din toată inima, zic. Şi la mai a zecea!
— Puţintică răbdare, vine şi a zecea, deocamdată să rezolv problema hârtiei cu a doua – măgarii, î mi fac o mie de mizerii.
— Parcă spuneai că s-a făcut; că s-a aprobat., î l întrerup.
— Aprobat pe hârtie, nu şi cota, hârtia.
— Asta era? Mă luminez eu. Credeam că cenzura.
— Cen-zu-ra? Se lăţeşte de mirare Alee. Ce să caute, la mine, cum î i zici?
— Ce caută, cum î i zic, la alţii, î ncerc eu.
— Eu nu sânt alţii! Cenzura! Ea mi-a aprobat editarea, ea mi-a aprobat tacit reeditarea – ce mai vrei?
— Eu, să vreau? Nu, eu nu mai vreau – credeam că are să se remarce mai-ul; nici vorbă.
— Măgarii de la hârtie refuză să-mi dea cota. Cota mea!
— Minţi, face Lila. Ţi s-a aprobat cota, porţia ta, dar tu.
